Atunci eu nu îmi mai doresc nimic...

        E târziu, îmi e frig și mă cumprinde o stranie indiferență de care încep să mă tem.
        Se spune că lucrurile pe care le dorim atât de mult -încât orice sacrificiu ar fi prea mic- nu vor face cunoștință cu noi și tocmai pentru că le vrem, le cerșim și le implorăm cu atât de multă tărie și ardoare. Atunci eu nu îmi mai doresc nimic. Nu îmi mai doresc nici fericire, nici iubire. Nu mai vărs lacrimi reci sau calde, nu-mi mai las sufletul să plângă și nu mă mai cert cu Cerul pentru nimeni și nimic! Refuz să îmi mai pese, refuz să mai implor și să mă mai zbat căutându-mi zâmbetul. Așa poate se va oferi norocul să mă găsească singur și să rămână chiar și pentru puțin în lumea mea. Îmi va aduce poate doi ochi căprui a căror lumină eu să fiu, două brațe puternice în strânsoarea cărora să simt că nimic nu mă poate atinge, o inimă care să-mi șoptească prin bătăile ei ample și tăcute că fericirea m-a găsit și m-a luat captivă fără voia mea.
      M-am decis să sting ușor orice urmă a dorințelor nebune ce-mi sfarmă trupul și mintea trimițându-mă spre agonie, cu pașii siguri, dorințe ce-mi pun înaintea ochilor misterul a ceea ce va fi. Nu mai cer nimic fiindcă mă simt cuprinsă de oboseala cruntă ce s-a născut din prea multe rugăciuni ce n-au fost auzite, din prea mult regret și prea multe așteptări. Este timpul să las destinul să-și joace cărțile pe care, fără voia mea, s-a strecurat si ființa-mi. 
     Renunț să mai lupt în jocul în care eu sunt pionul pierzător, pionul care așteaptă atât de mult să atingă linia victoriei încăt se împiedică la ultimul pas tocmai pentru că își dorește prea mult. Eu nu îmi mai cer nimic și mă oblig să învăț tainele momentului, să cunosc surpriza, neașteptatul fiindcă dezamăgirea doare mai mult decât indiferența și neșansa.
     Nu-mi mai doresc nimic! Mă aude careva??? Nu îmi mai doresc nimic...

Viața ne desparte

Mă doare fără tine...

Mă doare lipsa ta.

Te vreau să fii cu mine,

Te vreau în lumea mea.

Dar timpul a trecut

Și tu te-ai dus departe.

Mă doare și-a durut

Că viața ne desparte.

Te caut cu privirea, 

Cu inima te simt.

Tu ți-ai găsit pieirea,

Dar eu tot mă mai mint.

Și unde ești tu oare?

De ce mi te-a luat?

Nu știe că mă doare?

Mă doare c-ai plecat...

Să ai grijă de tine, 

Să ai grijă de-ai tăi!

Nu știm ce va fi mâine, 

De vom fi buni sau răi...

Tu Cerul ni-l deschide,

La tine ne așteaptă

Și ochii mi-oi închide

În lumea cea nedreaptă.

Și nici nu știu cum trece timpul și nici nu știu unde-ai ajuns. Eu știu doar ca mi-e dor de tine și nu-mi explic de ce te-ai dus...

În spatele ochilor stinși

     Recunosc! Mi-a fost atât de teamă de tine... Tu ești un om de piatră și din spini. Mi-e greu să te clintesc, să te lovesc sau să te dobor și de mă apropii de tine să te îmbrățișez încep a sângera. Tu mă respingi atât de puternic încât îmi e teamă de tine, îmi e teamă de cuvintele tale, de privirea ta...

    Te-ai închis într-o lume doar a ta. Afișezi putere și inspiri teamă. Ai reușit să câștigi respect. Ai uitat însă că oamenii se mai hrănesc și cu iubire, cu iubirea ce o oferă și o primesc. Te-ai obișnuit să crezi că ceea ce ne-ai lăsat să vedem este adevărul. Dar fiecare om are o mască, mai transparentă sau nu, iar tu ai masca ta. Te-am găsit în spatele ei, în spatele sprâncenelor încruntate, a replicilor aspre care deși cer răspuns, nu-l vor primi. Te-am găsit pe tine, omul din spatele vocii sobre, ochilor stinși, buzelor arcuite atât de profund spre bărbie. Credeam că sufletul tău este vid, că sentimentele ți-au fost furate pe rând în trecerea timpului, că ești ceea ce eu numesc un om gol, mecanizat. Și într-o clipă m-ai făcut să zâmbesc, să te descopăr pe tine, cea ce nu-mi închipuiam că (mai) ești, m-ai făcut să te iubesc! 

    Îți mulțumesc din suflet pentru că m-ai lăsat să te cunosc, pentru că mi-ai arătat cine ești și ce ești. Nu te mai pot asemăna nici cu piatra nici cu spinul când simt nevoia să te strâng în brațe. Iar ochii tăi, ei sunt cei ce mi-au arătat umanul ce părea să lipsească. Uscați și lipsiți de fericire, iată-i acum în jocul lacrimilor strălucind umezi și vii. Plângi și zâmbești, regreți și privești spre ce va fi. Ai câștigat respect. Acum însă, îți dăruiesc admirație și iubire. Te rog să ții minte că nu poți să decazi dacă îți deschizi sufletul, ci doar să dovedești lumii că meriți atât de mult... Deschide-te precum o carte și lasă-te citită! Ai atât de multe de oferit...Și deci, frumusețea chipului tău nu e altceva decât o oglindire a frumosului tău suflet. În ciuda anilor ce au trecut, mai ai un singur lucru de învățat: să te lași iubită! 

    Îți mulțumesc pentru faptul că mi te-ai arătat! Oh, Doamne...Ce o fi oare sub măștile ce le văd zi de zi? Ceva îmi spune să caut în esență și nu în aparență...

   

Am uitat oare? Dar timp, timp mai avem?

      E liniște. Poate că e însă prea multă liniște. Aș vrea să aud ceva, să simt că în jurul meu există viață, există oameni, există și copii. Dar nimic... Este doar o liniște cumplită ce mă scoate din minți și mă face să țip cu glasul mut al sufletului, să cer în disperarea gândurilor să aud un simplu glas.

     Îmi spun sec: poate că am uitat -să mai fim-... Mi-e teamă că am uitat să mai trăim. Noi, oamenii, că despre noi este vorba acum, ne transformăm încet dar sigur în niște sclavi ai acestei lumi, lume condusă de, prin și pentru bani. Începem să ne robotizăm, să uităm de sentimente și de lucrurile care ne fac pe noi cu adevărat fericiți. Ne e teamă parcă să mai zâmbim și asta pentru că a zâmbi presupune un ragaz, câteva clipe doar pentru tine și sufletul tău, clipe în care nu produci nimic palpabil ci îți hrănești inima și-i arăți minții că portițele spre frumos încă mai există.

     Noi, cei din prezent și aproape sigur și cei din viitor, suntem din oarecare motiv/ motive extrem de grăbiți. Alergăm continuu de parcă ne este teamă să ne oprim. Eu mă găsesc acum singură, făcând un lucru care pentru mulți este sau a devenit străin: îmi port pașii într-o plimbare leneșă prin oraș. Și privesc. În stânga mea este o stradă. Mașini multe și șoferi turbați de o grabă cumplită pe care mă străduiesc să o înțeleg. Îmi spun că zidurile și clădirile nu au picioare să fugă, că un om care își dorește să te (re)vadă, te așteaptă, dacă iubești punctualitatea, ai grijă să pleci mai devreme, dacă îți e sortit să ajungi undeva, o să ajungi fie mai devreme, fie mai târziu și alte alte chestii de acest gen. Mă desprinde rapid din lumea gândurilor un claxonat insistent și o voce masculină ce i se adresează într-o manieră vulgară ( deci prin niște cuvinte pe care nu aș vrea să le reproduc) unei doamne care-și conducea micuța-i mașină crem, în limitele legale, fără să pară că accelerație este partea din mașină pe care o cunoaște cel mai bine. Deci domnul era grăbit( sau foarte grăbit).În rest( făcând abstracție de zgomotul de pe șosea) liniște și pace. Nimeni nu spune nimic. Mă simt de parcă prin prejma mea sunt numai spirite pierdute într-o lume ce le sperie, iar eu se face că le pot vedea însă de auzit nici vorbă. Și oamenii merg, pășesc-spre cine știe unde- fără a schița măcar un gest, un singur gest care să mă facă să cred că trăiesc, că au sentimente, că simt!

     Nu se mai aud nici glasurile de copii, iar tinerii au dispărut în pub-uri. E deprimant... E prea multă liniște. Cred ăsta este unul din motivele pentru care cel mai de temut lucru mi se pare singurătatea: faptul că nu aud măcar un glas...

     Și deci, ce se întâmplă cu noi? Am uitat oare să mai  să zâmbim, să trăim ( tot ceea ce presupune asta), să credem, să sperăm, să iubim, să fim fericiți? Sau nu mai avem timp să arătam aceste lucruri ci doar să le simțim preț de o secundă după care să revenim în jungla cea de toate zilele... Arătați-mi vă rog oameni fericiți, oameni care încă mai trăiesc și mai arată asta! Lasați-mă să mă hrănesc cu frumusețea existenței lor!!!

Înapoi în copilărie

       Da! În acestă luptă îmi e teamă că nu am reușit să înving. Timpul a fost mai puternic decât mine. Și iată-mă  cuprinsă de regret. Am crescut și am pierdut! Am pierdut frumusețea sufletului acela.
       Poate că este foarte devreme, dar îmi e dor de copilărie. Copiii sunt fericiți! Sunt fericiți când pe cer se sculptează un curcubeu și caută îngerii ce i-au dat naștere. Ei cred în îngeri... Sunt fericiți când văd un simplu fluture ce le dă târcoale și aleargă cuprinși de fiorul acela de parcă ar avea în preajma lor un colț din paradis. Iar noi, noi ce ce am uitat să mai fim copii, încercam să îl alungăm de parcă nu ar fi nimic mai mult decât o muscă. Copiii cred în zâne, în monștri și stele care atunci când cad îți îndeplinesc dorințe. Copiii sunt naivi, nu cunosc imposibilul. Ei nu pot primi un refuz, dar dacă îl aud nu suferă decât o clipă. Ei îți aduc doar fericire și se încarcă atât de natural din fericirea ta. Ei nu cred că zborul nu este pentru oameni și nici că cerul nu poate fi atins de pe pământ. Ei se supără atât de ușor, la fel ca oamenii mari poate. Dar ei știu să ierte, să uite și să meargă mai departe fără resentimente.
     Ce mult aș vrea să pot să mai fiu pentru câteva clipe un simplu copil, lipsit de griji, plin de vise și speranță, naivă și lipsită de răutatea asta ce îmi curge acum prin vene. Nu am nevoie de mult timp, ci doar de câteva clipe în care să redescopăr micile bucurii a căror exisență pare pierdută. Câteva clipe de copilărie într-o lume în care adulții au uitat că au fost și ei cândva copii. Mi-e dor de dulcea simplitate... Și dacă acum simt asta, mai târziu oare ce va fi? Avem atât de multe de învățat de la copii. Fericire? Să o căutăm retrăind copilăria...

Joc și sfârșit

Mă simt ca la final de drum.

Nu pot a merge mai departe.

Îmi spun să nu renunț acum,

Dar nu am cum...nu se mai poate...

Mă storc de ultima-mi putere,

Respir mai greu și mai puțin.

Mă descompune o durere

Și simt că nu o să-mi revin.

Nu imi e frică nici de moarte

Nici de o lume de apoi.

Mi-e frică de singurătate,

De ce-o fi dincolo de noi...

Aceste gânduri ale morții

Le simt acum de parcă-s vii.

Purtat vei fi în voia sorții

Și-ai să te duci, far' să mai vii.

Eu o privesc și-mi este milă..

Se stinge chiar sub ochii mei.

Și-mi spune: Să nu plângi, copilă!

Că toți intrăm în jocul ei...