sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Tu ești eu

Din umbră, te-am privit mereu
Și pașii ți i-am învățat.
Eu am știut că-ți este greu...
Tu ai crezut că te-am uitat.

Nu te-am lăsat nici o secundă
Și nici n-am să te las vreodată.
Iar dacă fața îmi e udă, 
E de la lacrima ce-o poartă.

Eu nu am aripi, înger nu-s.
Însă te protejez pe tine
De-aici, de jos și-apoi de sus
Voi muta munți, să-ți fie bine.

Sunt lupi ce vor să se hrănească
Din trupul și din viața ta.
Dar ei n-au cum să te găsească 
Când eu fac umbră-n preajma ta.

Să știi că pentru tine-aș merge
Chiar și-n ținutul înghețat.
Că fericirea-ți mi-e o lege
De care nu voi fi uitat.

Și când vor vrea să te rănească,
M-oi pune eu deasupra ta. 
Nici n-or putea să te răpească,
C-am să te leg de viața mea.

Și-ți fac un jurământ cu sânge
Că te voi proteja mereu!
Voi frânge tot și mă voi frânge
Că pentru mine, TU, ești EU!

To you, my dear Sis... Cause no one can stand between us! Not even you...

Despre tine

    Să-ți vorbesc despre tine? Sunt atât de multe de spus... 
    Te-ai ascuns în visele tale. Ai făcut din realitate o pură întâmplare în care te regăsești fără voia ta, însă prins cumva de o forță mult prea puternică din brațele căreia, cel puțin acum, nu vrei, nu știi sau poate doar refuzi să evadezi. Tu, ești un copil care încă mai vezi în oameni prea mult, când ei nu au de oferit decât prea puțin, crezi în ei și în aparenta lor sinceritate, devenind incapabil de a vedea în spatele zâmbetelor false pe care le afișează atât de vulgar în fața ta. Ești naiv. Pentru tine, lumea s-a îmbătat de binele general, care, în viziunea ta, chiar există! Ai crede chiar că, acum, mâine sau poate mai târziu, îți vor crește aripi și te vei juca fericit printre nori. Tu nu știi să fiu rău, nu știi să porți ură și nici măcar pică. Oricât de tare te-a lovit (te va lovi ) cineva, tu vezi dincolo de răni și uiți de ele, privindu-le ca pe o pură întâmplare în care, din nefericire, te-ai regăsit și tu. Tu iubești cu tot sufletul din tine, dar la rândul tău nu ești iubit la fel, iar cei ce te iubesc îți sunt de cele mai multe ori ca străini, de parcă ochii tăi nu au fost învățați să vadă atunci când s-a împărțit în lume privirea. Tu nu știi să te oprești din a da o a doua șansă, ci ierți mereu. Doar tu ești de vină pentru răutatea celor ce-ți sunt în preajmă fiindcă tu i-ai obișnuit să-ți greșească dându-le mereu iertarea pe care de prea puține ori ar merita-o. 
      Mi-e teamă că ai să te pierzi cândva, că vei fi „devorat” de cei ce nu se mai satură să muște din tine... Eu sunt aici... Stau în umbra ta și-mi sfărâm sufletul când simt că nu pot să te ajut. Mi-e greu și mă doare când îi văd hrănindu-se din naivitatea ta. Și țip la tine, îți strig și te implor să deschizi ochii, dar eu sunt ca un mut și glasul meu nu străbate lumea, nici măcar frântura din ea ce te-ar fi făcut să mă auzi. 
      Aș vrea să pot să te înțeleg, să știu ce vrei de la viață și cum merg lucrurile în lumea ta. Aș vrea să fiu acolo când vei păși pe marginea prăpastiei și să te prind din inevitabila cădere. Iar dacă nu voi fi, nu voi putea vreodată să mă iert!
     Știu... Cuvintele acestea sunt poate prea mari, prea grele și chiar lipsite de sens. Dar sunt despre tine, despre omul pentru care aș renunța oricând la propria-mi suflare în schimbul vieții lui.

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Doar o poveste

     Dă-mi voie să-ți spun o poveste. Este o poveste în care sunt doi actori și tu ai un rol principal.
     Ea, ți-a dăruit fiecare bucățică din sufletul ei. Te-a lăsat să vezi dincolo de cortina ce-o ascundea pe ea, în întregimea ei ca persoană, de ochii curioșilor ce căutau să vadă lacrimi pe chipul ei. S-a dezvelit în fața ta și și-a lipit zâmbetul de ființa ta, pe care nu doar că o iubea, ci o și respecta. Ea, te-a ținut de mână când tu nu mai voiai să fii atins și te-a învățat cum e să zbori până la cer și înapoi în mai puțin de o secundă, cum e să te hrănești cu o iubire imensă printr-un simplu sărut. Te-a transformat în slăbiciunea ei și te-a protejat ca pe un copil, lăsându-te totuși să te simți bărbat. Ți-a urmat pașii, chiar dacă a știut că vă îndreptați pe un drum greșit și când problemele au început să apară, ea te-a ridicat mai sus decât credeai tu ca vei putea ajunge vreodată. În serile în care o îmbrățișau clipele de durere și lacrimile îi cuprindeau buzele ca într-un sărut amar, se ascundea de tine și când îți apărea în față îți zâmbea blând. Ea te-a iubit pe tine mai mult decât pe ea și fericirea ei. 
   Tu, ai fost un înger între aripile căruia îți găsise un adăpost în fața răului. Pe tine te vedea ca pe o scăpare din lumea nebună în care se zbătea să trăiască, fiindcă lângă tine i se părea că trăiește un vis. La tine se gândea când se simțea singură, la tine alerga când o fugăreau monștrii trecutului. Dar tu, tu i-ai fost înger și demon. Tu ai învățat-o să trăiască din nou și tot tu ai fost călăul viselor, speranțelor și în final, vieții sale. În mâinile tale și-a trăit ultimele clipe, pe brațele tale a zâmbit ultima oară și tot ție ți-a jurat, cu o ultimă suflare, eterna iubire. La pieptul tău s-a așezat ultima oară, îmbătata de durere. Îți spusese că o vei pierde, că sufletul ei nu mai poate să care durerea trupului și a inimii, că atingerile tale ce-i aduceau cândva alinarea, acum o îngenunchiază sub greutatea lor. Tu, ca posedat de un demon, ai închis-o într-un univers al suferinței. Și ea te iubea atât de mult... Poate prea mult. A vrut să plece undeva departe de tine. Dar viața i se părea lipsită de sens dacă tu nu ia-i fi fost alături. A încercat să te „repare”, dar nu a reușit....
    Atât de mult te-a iubit... Și tu, cel ce-i erai suflarea, ai devenit veninul ce i-a adus pieirea. Și te-a sorbit puțin câte puțin. Dar când nu a mai putut să îndure durerea fiecărui strop, te-a părăsit pe tine, pe noi și-această lume. Pe ea am iertat-o deja. Pe tine? Niciodată.

duminică, 10 noiembrie 2013

Tablou de toamnă

Culori de toamnă mă-nconjoară
Și gându-mi fuge iar la tine. 
Un ultim dans, în prag de seară...
Dar tu nu mai dansezi cu mine...

Și nu-ți mai simt acum căldura,
Că trupul tău e prea departe.
Doar muzica-mi cunoaște ura
Și sufletul mi-l mai străbate...

Mă-mbrățișeaz-un vânt prea rece
Și-mi amintește c-ai plecat.
Tu ai trecut, cum timpul trece,
Precum un călător uitat...

Și frunzele dansează-ntruna.
Nu le e teamă de pământ.
Le-a trecut viața. Câte una,
Danseaz-acum prin ploi și vânt.

Pe-o bancă am rămas uitată.
Și nu e lume-n jurul meu.
Aș vrea să te mai văd o dată...
Așa am vrut...am vrut mereu...

O altă toamnă fără tine.
Un alt tablou ce l-am pictat,
Crezând că îmi va fi mai bine.
Dar ești aici, nu te-am uitat.

Deși sunt singură, străină,
Te-am în suflet și-amintiri.
M-am transformat într-o ruină.
Tu nu mai ești, să mă inspiri...

Un ultim dans, în miez de toamnă.
Mi-aș fi dorit să fie-n doi...
Dar glasu-ți nu mă mai condamnă.
Tu nu mai ești parte din -noi-.


miercuri, 6 noiembrie 2013

Din lacrimi

Din lacrimă tu te-ai născut,
Cu lacrimi ți-ai hrănit destinul.
Și ca-ntr-un vis ai apărut
Tu, cel ce ai gustat veninul...

În ochii tăi citesc durerea
Și lipsa unui ideal.
Tu ți-ai pierdut cumva puterea
Și știi că răul e real.

În jurul tău vezi doar fantome.
În oameni tu nu știi să crezi...
Sunt simple urme, poate forme
Și chiar și-așa, nu le mai vezi.



Și milă mi-e, mie, de tine,
Însă refuz să-ți spun ce simt.
Aș vrea să-ți spun că va fi bine,
Dar mi-e prea teamă c-am să mint...

Nu știu de ai avut vre-o vină,
Nu știu nici dacă ai greșit.
Nu-i nimeni care să îmi spună
De-ai fost sau de vei fi iubit.

Și o să curgă râu de lacrimi,
Și vei simți parfumul lor.
Te rog să-nveți că și prin patimi
Tu poți să fii învingător!

luni, 4 noiembrie 2013

Emisar

Și în tenebră stai ascuns.
Ți-e teamă de lumină.
Dar nu-i ceva de nepătruns
Și tu n-ai nici o vină!

Și ca un emisar al nopții,
Tu ai plecat să cucerești.
Pierdute-s drumurile sorții,
Dar tu promiți să le găsești.

Ești ca un viciu pentru suflet,
Ești drogul inimilor frânte,
Ești voce a durerii urlet.
Tu chiar nu vezi? Dar numai...Uite! 

Și ai pornit în misiune,
Chiar dacă încă n-ai aflat.
Ți-aș spune eu, dar nu-ți voi spune.
Doar mă prefac că am uitat.

Tu n-ai nevoie de cuvinte,
Că sunetele calmu-alungă.
Însă privirea-ți, spune multe...
Și chiar de stai, n-o să te-ajungă!

Ești ca un autor de vise
Fiindcă realu-i limitat.
Și sunt minuni ce-au fost promise;
Tu, singur, unul, n-ai uitat!

Și molipsește-mă de tine,
Învață-mă să-mi simt chemarea!
Fii emisar și pentru mine,
Când altora le ești suflarea.




duminică, 3 noiembrie 2013

Lucruri simple

     Frântură din Filosofia florii

     Mă simt mică. Atât de mică... Știu prea puțin din prea mult, mă lupt, eu, un om atât de mic, într-un univers ce e atât de mare... 
     Însă eu, omul mic, am învățat să iubesc lucrurile mici: o simplă privire, de o fracțiune de secundă; o lacrimă abia vizibilă, pe un chip secat de tristețea ce îl chinui de prea mult timp; o atingere subtilă, care cutremură întreaga ființă făcând trupul să tânjească după mai mult și sufletul să se aprindă cuprins de un foc lipsit de flăcări, dar care arde mai puternic ca orice; un pas purtat încet spre înapoi ce parcă pictează atât de lent și atât de clar teama, lipsa încrederii și a curajului; imaginea buzelor  ce se sfărâmă sub freamătul dinților; strălucirea din ochii cuiva care iubește; imaginea mâinilor ce s-au ascuns la spatele celui ce a cunoscut la o vârstă fragedă fiorul, emoția; răspunsul scurt ce ascunde atât de multe sentimente... Lucruri mici...Atât de multe lucruri mici și care tocmai sub acest aspect cunosc imensul!
    Obișnuiesc să-mi leg zâmbetul, visarea și însăși fericirea de lucrurile mici. Floarea aceea pe care o primești în dar.. Aparent, nu e nimic deosebit în ea. Dar simplitatea ei, frumusețea ce-a crescut în ea și a atins cumva, deși poate e prea mult spus, perfecțiunea. Și această creație sublimă a naturii, care nu a avut nevoie de nici un artificiu pentru a fi capabilă să încânte privirea, să stârnească emoțiile, să cutremure un suflet, această frântură din sublim e acum în mâna ta. Tu ești cel care te bucuri de existența ei, și tocmai faptul că e în mâinile tale îi aduce pieirea. Nu te străbat remușcări, nu regreți, fiindcă tu ești atât de mare... Și totuși te bucuri și-ți hrănești fericirea prin prisma unui lucru atât de mic...
    Mi-e teamă că am uitat (cum) să mai iubim lucrurile simple... Ne-am canalizat pe rațiune, am uitat să mai visăm, nu mai știm să ne oprim și să privim... Am uitat de lucrurile simple... Am uitat să mai fim fericiți hrănindu-ne cu simplitate. Nu condamn idealul, nici rațiunea, nici evoluția. Condamn doar uitarea. Uitarea faptului că putem fi fericiți...Că putem fi, atât de simplu, fericiți...

Străinul perfect

Tu ai fi fost străinul perfect. Nu te-aș fi iubit și nu aș fi sperat.. Eu nu aș fi știut să ai vreun defect. Străinul meu perfect...c...