Aceleași drumuri vechi și noi

În umbra timpului pierdut

Îmi aduc pașii tot spre tine.

Și-am vrut prea mult, dar n-am putut,

Să te dezleg cumva de mine.

Și merg pe drumuri vechi și noi

Gândindu-mă la pașii tăi.

Îmi port destinu-n vânt și ploi,

Pierdută pe-ale sorții căi.

Și mi-am dorit să te port pierde

Prin gânduri, vise și-amintiri...

Ți-aș spune multe...Nu m-ai crede..

Ești încă viu în amăgiri...

Și ești aproape, dar mi-e teamă

Că tot departe ai rămas.

Dar ai ceva ce tot mă cheamă

Să merg spre tine, pas cu pas.

Am obosit să lupt cu mine, 

Mă pierd, mă uit, nu mă găsesc.

Și-aș vrea s-ajung cumva la tine

Însă mă faci să mă opresc.

Și-am să mă sting visând la noi

Și doar iubirea-mi e veninul.

În ochii tăi pierduți și goi

Sperând să fiu, mi-oi duce chinul.

Pentru cei ce au ales să plece

    Mi-am promis că o să încetez să îmi mai pese de cei care au plecat, voluntar, din viața mea. Mi-am promis că nu o să-i mai port în gând și că o să încerc să-i șterg din amintiri și din suflet. Nu sunt eu cea care trebuie să plătească pentru deciziile lor și nici nu ar trebui să le port de grijă din moment ce ei au ales că le e mai bine fără mine. 
    Mi-am promis atât de frumos... Și la fel de frumos m-am mințit. Nu pot să îi uit, nu pot să nu mă întreb unde sunt, nu pot să nu îmi fac griji pentru fericirea lor. Mă întreb dacă sunt singuri, dacă cineva le este alături așa cum le-am fost eu. Nu pot să îi încui în amintirile uitate. Trăiesc cu iluzia faptului că i-am eliberat când îi țin atât de strâns în brațele sufletului meu. Sunt poate mai prezenți ca oricând și fiecare pas făcut pe marginea prăpastiei îl simt de parcă ar fi al meu și mă tem pentru căderea lor. Aș fi vrut să pot să îi prind, să-i întorc pe un drum poate ceva mai bun. Dar au ales să plece și eu mă simt de parcă am mâinile legate, ochii mi-au orbit deși urlă că vor să vadă și glasu-mi nu poate străbate lumea pentru a se face auzit.
     Ei au ales să plece. Atunci, eu am ales să-i las doar pe ei să decidă, nu am încercat să îi opresc. Acum, le port de grijă de aici, visând că voi fi cândva acolo, mai aproape de ei, privindu-i totuși de la distanță și zâmbind, hrănindu-mă din fericirea lor. Le-aș spune doar că nu i-am uitat și că nu îi voi uita, că voi fi mereu în același loc, ca atunci când vor avea nevoie de mine să mă poată găsi, voi fi aici, legată de trecut și visând la un viitor mai bun, nu al meu, ci al lor.

Nu știu cine

Eu nu știu cine-ți spune ție

Că-i ești suflare și destin,

Dar pentru visul ce-o să fie

Tu îmi ești unicul venin.

Și nu știu cui i-ai dăruit

Întregu-ți suflet și ființa...

Eu însă știu că am fugit

Când mult prea mare-a fost dorința

Eu nu știe cine te iubește

Și nici de poate a iubi

Mai mult decât mie-mi tânjește

Întregul trup a te simți.

Și nu știu cine-ți stă aproape.

Mă doare doar că nu sunt eu.

Dar e ceva ce ne desparte

Și ăsta e secretul tău.

 

Și nu știu cine-ți dăruiește

Puterea de-a fi fericit

Dar sper că totuși ea iubește

Măcar puțin din ce-am iubit.

Un lucru, singur, pot a-ți spune

Și-anume că te voi iubi

Și-acum și-apoi și-ntotdeauna

Cum nu-i niciuna ce va ști.

Cu cei ce cred

La margine de drum al vieții,
Ea s-a oprit ca într-un vis.
În vântul rece-al dimineții
Regretă doar că a promis.

Au fost cuvinte blânde, calde,
Ce le-a rostit având credință
Că inima ce încă arde
Nu va ajunge-n neființă.

Și-a spus atunci că nu promite
Fiindcă sunt vorbe ce se pierd
Doar faptele pot spune multe
Și va veghea cu cei ce cred

Îmi ești străin

Și timpul ți-a clădit destinul

Și buzele ți-a adunat

Și chiar de-ar vrea acum să urle,

Cumva, tristețea le-a sudat!

Iar ochii tăi scăldați de lacrimi

Ce-au plâns nebuni de-atâtea ori

Acum s-au stins fără să spună

Că sunt deschiși, însă tu mori.

Și pașii ce păreau că zboară,

Alene mângâie pământul.

Nu mai alergi spre orice vis,

Nu mai alergi nici doar cu gândul...

Și ți-a rămas o amintire

A unui -tu- ce-ai fost cândva

Și-aveai pe buze chiar și-un zâmbet

Dar te-ai uitat, pe undeva...

Îmi ești străin și la privire

Și-atunci când pare că-mi vorbești.

Spui lucruri multe, vrei să minți.

Însă eu știu că nu trăiești.