Înapoi în copilărie

       Da! În acestă luptă îmi e teamă că nu am reușit să înving. Timpul a fost mai puternic decât mine. Și iată-mă  cuprinsă de regret. Am crescut și am pierdut! Am pierdut frumusețea sufletului acela.
       Poate că este foarte devreme, dar îmi e dor de copilărie. Copiii sunt fericiți! Sunt fericiți când pe cer se sculptează un curcubeu și caută îngerii ce i-au dat naștere. Ei cred în îngeri... Sunt fericiți când văd un simplu fluture ce le dă târcoale și aleargă cuprinși de fiorul acela de parcă ar avea în preajma lor un colț din paradis. Iar noi, noi ce ce am uitat să mai fim copii, încercam să îl alungăm de parcă nu ar fi nimic mai mult decât o muscă. Copiii cred în zâne, în monștri și stele care atunci când cad îți îndeplinesc dorințe. Copiii sunt naivi, nu cunosc imposibilul. Ei nu pot primi un refuz, dar dacă îl aud nu suferă decât o clipă. Ei îți aduc doar fericire și se încarcă atât de natural din fericirea ta. Ei nu cred că zborul nu este pentru oameni și nici că cerul nu poate fi atins de pe pământ. Ei se supără atât de ușor, la fel ca oamenii mari poate. Dar ei știu să ierte, să uite și să meargă mai departe fără resentimente.
     Ce mult aș vrea să pot să mai fiu pentru câteva clipe un simplu copil, lipsit de griji, plin de vise și speranță, naivă și lipsită de răutatea asta ce îmi curge acum prin vene. Nu am nevoie de mult timp, ci doar de câteva clipe în care să redescopăr micile bucurii a căror exisență pare pierdută. Câteva clipe de copilărie într-o lume în care adulții au uitat că au fost și ei cândva copii. Mi-e dor de dulcea simplitate... Și dacă acum simt asta, mai târziu oare ce va fi? Avem atât de multe de învățat de la copii. Fericire? Să o căutăm retrăind copilăria...