Sub umbra aripilor

    Dacă ai putea fi un înger, ce fel de înger ai fi?
    Te-ai așezat între doi îngeri: unul cu aripi albe, unul cu aripi negre. Nu te-ai putut decide pe care să îl iei de mână, care să îți fie mentor, din umbra căruia să te naști tu. Și ei s-au năpustit asupra ta, unul vrând să te salveze, altul să te ucidă. Nu ai știut ce vrei atunci, cum nici acum nu știi. Te-ai fi dus spre lumină, dar te atrăgea misterul întunericului. Te-ai fi dus spre întuneric, dar lumina îți promitea liniștea după care sufletul tău zbuciumat tânjea de prea mult timp. 
    Te privești în oglindă și nu știi încă cine ești. Ai două aripi ce s-au așezat impunător pe trupul tău. Doar că una e de un alb splendid în timp ce a doua s-a născut din însuși paradisul demonilor și strălucește ciudat în negrul eu de doliu. 
     A trecut atât de mult timp și tu ești încă nemișcată. Nu ai reușit să ajungi undeva fiindcă tu nu știi nici acum unde vrei să ajungi. Îți cauți locul într-o lume pașnică, vrei să fii un sclav al binelui, un om care luptă pentru fericirea lui, dar mai ales pentru fericirea celor din jur, sau poate vrei să cobori în acele locuri în care nu trebuie să faci nimic fiindcă nu îți dorești nimic, fiindcă nu ai un vis care să te macine până la mistuire. Nici tu nu știi unde vrei să îți porți pașii și de aceea stai nemișcată, țintuită de propria-ți minte și îngrădită de propriile gânduri. Ai vrea să fii tu cea care stă în centrul fericirii celor pe care îi iubești, fiind izvorul zâmbetelor lor și călăuza perfectă spre îndeplinirea oricărui vis. Dar în același timp ai vrea să fii cea în fața cărora cei ce ți-au greșit să tremure de frică, pentru că teama lor ți-ar umple sufletul de fericire; ai vrea să-i vezi pe cei ce îi urăști căzând într-un abis al agoniei, suferind și vărsând șiruri de lacrimi, să-i urmărești mergând pe marginea prăpastiei și să le zâmbești atunci când vor cădea, spunându-le că tu ai fost cea care i-a îndrumat spre blestematul loc. Tu, draga mea, ești înger și demon, lumină și întuneric, iubire și ură ascunsă într-un trup ce pășește fără să lase urme. Tu ești cea care stai în loc când întreaga-și ființă ar vrea să fugă undeva departe și alergi ca nebuna când în sfârșit pare că și-ai găsit locul. Tu apui da chiar dacă urlă sufletul tău spunându-ți și implorându-te să spui  nu, și spui  nu, chiar dacă întreaga ta ființă și-ar fi dorit un răspuns pozitiv. Tu poți să minți spunând adevărul fiindcă tu nu știi ce e adevăr și ce e minciună. 
     Nu știu unde vei ajunge. Pari că nu ai nimic de ascuns, când de fapt tu nu lași nimic să se vadă. Nu știi încă ce îți dorești dar îi spui timpului că vreo ceva și aștepți ca el să îți aducă. Te lupți pentru fiecare nimic și nimicul te copleșește. Ți-e teamă de iubire și totuși o cerșești fiind gata să te arunci în genunchi implorând să o strângi la piept și să o păstrezi o veșnicie. Cine ești, draga mea și ce vrei cu adevărat? Deși te cunosc de o viață, nu știu nimic despre tine. Reflexia din oglindă mi-e mai străină acum ca oricând. Știu că vei reuși cumva. Eu am încredere în tine, draga mea. Doar taie-ți una dintre aripi și construiește-ți un drum. Decide pentru tine. Am obosit să stau în același loc, mi-e frig și mi-e sete. Mi-e teamă ca-mi voi găsi aici sfârșitul și nu e acesta locul meu. Deschide ochii, draga mea!