luni, 29 decembrie 2014

Cunoscând


Mi te dezbrac cu o privire
De răul care te îmbracă
Și rămân mută de uimire
Când văd ce-i dincolo de mască.

Ești mult mai mult decât credeam
Și ochii singurii îmi spun
Că dincolo de ce vedeam
Se-ascunde sufletul tău bun.

Și ceea ce lași să se vadă,
E prea departe de ce ești.
Iar cei ce vor și pot să creadă,
Te înțeleg din vii povești.

Eu te privesc acum străină, 
Dar mai aproape ca oricând.
Și-mi pun pe umeri doar o vină:
Că n-am știut ce ai în gând..

Și-ți cer ca masca ta să fie
Mereu pe chip și-asupra ta
Că nu sunt mulți cei ce-or să știe
Cum să iubească ce-i sub ea.

Și pentru sufletul ce plânge
Un altul va zâmbi hain,
Și eu în brațe te voi strânge
Ca să te fac de ei străin.

Îți pun în palme-a mea credință
Și își promit să fiu cu tine,
Și când căzut în neștiință
Vei cere tot, m-oi da pe mine.

Că dincolo de cer și stele
Mi-am îndreptat șoptit dorința
Să fii ferit de clipe grele
Și să te-ndrume doar voința.

Și când îți vei găsi iubirea
Mă rog, șoptit, să fie una
Ce să-ți aducă fericirea
Aici, acum și-ntotdeauna.

Iar eu voi sta în umbra ta
Și-am să zâmbesc când vei zâmbi
Și-am să privesc sub masca ta,
Să nu te-oprești din a iubi.

sâmbătă, 13 decembrie 2014

Cu demonii

       Este târziu. Sunt singură. Demonii mei m-au găsit. M-au găsit și acum ca și în alte clipe. Poate că știu mereu unde să mă găsească...Poate pentru că sunt mereu acolo. 
       M-au înconjurat. Nu am cum să fug din calea lor. Și mă lovesc. Mă lovesc atât de puternic încât forța lor mă doboară. Mă ridic, îmi șterg lacrimile și îmi țin în frâu durerea. Dar oricât aș încerca să mă mint, doare. Și doare atât de tare... Și-au ales o pradă sigură. Un om măcinat de gânduri, de idealuri ce se sfărâmă sub propriile aspirații, un copil ce a ajuns prea devreme un matur, fiind lipsit de zâmbetele copilăriei. 
       Demonii nu cunosc nici iertarea, nici mila că lor îndurarea le este străină. Trag cu dinții și mă sfâșie, iau tot din mine când nu mai am nimic de dat. Iar eu le zâmbesc. Ce aș putea să fac mai mult? Zâmbetul nu mi-l pot lua. Și nici de suflet nu se pot atinge fiindcă l-am îngrădit cu cele mai frumoase flori, dar care au spini. Și le promit că voi fi aici și data viitoare. Același om și același loc, că eu sunt cea care a ales să lupte și să-i protejeze pe cei cărora le-a permis să locuiască în sufletul de care nimeni nu se poate atinge. 
      Le răspund cu iubire și căldură. Îi las să se hrănească cu ființa mea. Refuză să mă părăsească și îmi aruncă din umbră priviri de foc ce-mi ard inima. Dar eu rezist. Sunt în genunchi, dar sunt încă departe de a îmbrățișa pământul. Mai am în mine o urmă de putere și acel ceva care mă face să  lupt. M-am obișnuit să trăiesc cu demonii mei și am ajuns să îi văd parte din mine. Îi las să mă chinuie știind că nu pot să-i alung. Cândva, au fost și ei îngeri. Dar eu îmi promit să nu ajung ca ei. 
      Mă întreb cât voi mai rezista... Și sper să rezist cât mai mult. Dar dacă mă vor părăsi puterile, voi fi împăcată cu gândul unui război ce l-am purtat pentru cei care chiar contează, iar ei vor fi simțit asta. 

Străinul perfect

Tu ai fi fost străinul perfect. Nu te-aș fi iubit și nu aș fi sperat.. Eu nu aș fi știut să ai vreun defect. Străinul meu perfect...c...