Vă salut cu respect, domnișoară!

       Nu am putut să trec peste acest moment. Ba chiar cred că mi-am impus să nu pot trece peste dânsul. Ceva din mine îmi spune că, nu peste foarte mult timp, nu voi mai avea șansa de a auzi asemenea cuvinte, dovadă de respect și mărturie a existenței domnilor ce impun în mod inconștient regăsirea feminității, în lumea în care femeia încearcă să preia din lumea bărbaților de la vestimentație la caracter.  Gândurile acestea s-au născut în urma unui simplu salut. În urma cuvintelor mele, același simplu Bună ziua! pe care am fost învățată să îl folosesc fără să mă sfiesc, mi s-a răspuns astfel: Vă salut cu respect, domnișoară!.  Mărturisesc faptul că cel pe care îl salutasem nu îmi era o cunoștință, dar îmi aduc aminte de o altă zi în care, văzându-l că ar avea nevoie de minimum de ajutor pe care puteam să îl ofer, i-am deschis ușa și mi-a răspuns cu un Mulțumesc!  apăsat ce pe moment, recunosc, mi s-a părut puțin forțat și poate chiar ciudat. Abia acum, când domnul ce a fost atât de mult timp călător prin viață încât acum în sprijinul picioarelor obosite a apărut un baston de lemn stins, la auzul vorbelor lui m-am simțit purtată pentru o clipă în trecut. Și deci, îmi spun zâmbind și fără să fiu auzită, deci domnii mai există! Dar ei sunt domnii de atunci, ce nu au uitat nici acum de respect. Domnii de astăzi s-au pierdut în timp și au perceput evoluția ca fiind un element ce se necesită a fi lipsit de respect, bună creștere. Nu pot însă să critic doar sexul masculin. Femeile sunt doar femei și au uitat să mai fie doamne. Cuvintele ce le rostesc nu mai sunt calde și pașii lor nu mai mângâie pământul ci-l fac să se cutremure ca sub greutatea unui monstru ce vrea să-l fărâme în drumul spre locul mult râvnit. Și câte ar mai fi de spus.... Dar revenind la domnul ce încă-și poartă cu mândrie trupul răvășit de anii cărora le-a fost martor... Mai pot să spun doar că pantalonii și cămașa la dungă nu puteau fi însoțite decât de o vestă albă și o pălărie asemeni. Se vede că i-a plăcut să fie mereu aranjat ca ochii doamnelor să-l găsească mereu ca fiind un domn. Esențial este însă faptul că hainele nu sunt decât un indiciu asupra caracterului său. Iar în momentul salutului, sacoșa de pânză albă a fost mutată în mâna ce se ținea atât pe cât o ajutau puterile de bastonul de lemn, spre a-și lua pălăria de pe cap și a o purta, ca într-un semicerc, spre pământ. Acest moment, aparent simplu, a reușit cumva să trezească în mine o emoție aparte. Distinse domn, vă mulțumesc că mi-ați dat șansa să vă întâlnesc, vă mulțumesc pentru că nu ați uitat să fiți și mi-ați demonstrat că sunteți și cum arată UN DOMN!

Aproape

Nu ne-am născut fără probleme, și nici stăpâni pe lumea-n care
Mai suntem călători o vreme și avem numai o scăpare.
Eu sunt aici. Mereu am fost. Nu am plecat vreodată.
Și mi-am trăit coșmarul meu; și am învins o dată.

Acum ești tu în jocul vieții, și te frămânți și-ți este greu.
Eu sunt aici, te țin de mână, te iau în brațe, dragul meu!
Te las în schimb să simți durerea și demonii să-i întâlnești,
Nu te trezesc din visul sorții; te las coșmaru-ți să-l trăiești.

Tu ai să crești prin suferință, dar prin iubire, vei vedea,
Cum ai să te trezești la viață, ca dintr-un somn ce te răpea.
Și vreau să îți mai cer iertare! Eu recunosc că am greșit!
Regret chiar multe...cel mai tare, mă doare însă c-am fugit...

Cu pașii mei, grăbiți ca timpul, m-am îndreptat spre nicăieri
Dar noi am fost mereu aproape și vom fi mâine, ca și ieri!
În timp, îți va fi rău sau bine și fi vei trist sau fericit.
Și eu voi fi tot lângă tine și-n ai tăi ochii voi fi citit. 

Știi..drumurile sunt ciudate. Se mai despart, se regăsesc...
Și poate nu-ți voi fi prin preajmă... Tu să nu uiți cât te iubesc!
Tu singur n-ai să fii vreodată, că eu voi fi mereu cu tine
Și fără când, sau cum, sau unde, și eu te știu tot lângă mine!