De ce tocmai când mă sting?...

Draga mea, cu chip din lună,

Îmi e teamă să-ți vorbesc.

Dar te-aș lua, ușor, de mână

Și ți-aș spune: Te iubesc!

Dar tu, firavă femeie,

S-ar putea să mă respingi,

Făr' să vezi acea scânteie

Ce se naște când m-atingi.

Mult prea firavă-i suflarea

Și-aș putea oricând să pier.

Însă tu-mi ești mângâierea

Și puterea să mai sper.

Trupul tău ca din petale,

Mă îmbie să-l ating.

De ce mi-ai ieșit în cale?

De ce tocmai când mă sting?...

Draga mea, pura-mi iubire,

Suvenir ți-o voi lăsa.

Eu nu cred în nemurire.

Cred  în frumusețea ta!

De-atâtea ori

De-atâtea ori ți-am spus să vii
Și tot de-atâtea ne-am certat.
Am vrut aproape, tu, să-mi fii.
De-atâtea ori te-am alungat...

De-atâtea ori ți-am plâns durerea
Și tot de-atâtea te-am rănit.
Însă doar tu-mi erai puterea.
De-atâtea ori ai suferit...

De-atâtea ori ți-am dat otravă
Și tot de-atâtea m-ai salvat.
Puteai să mă arunci în lavă.
De-atâtea ori tu m-ai păstrat. 

De-atâtea ori ți-am greșit ție
Și tot de-atâtea te-am mințit.
Nu ți-a fost teamă precum mie.
De-atâtea ori tu m-ai iubit.

De-atâtea ori tu m-ai iertat
Și tot de-atâtea ți-am greșit. 
Acum se pare c-ai plecat.
De-atâtea ori...Dar s-a sfârșit.

Teama și viață

     Poate e cea mai rece iarnă de până acum... Sau poate că până acum nu am simțit la fel frigul... Viața nu este altceva decât momente, lacrimi și zâmbete. Și știu că este acolo. Știu că mă așteaptă. Mereu a fost acolo. Mereu m-a așteptat.
     Nu am certitudinea asupra momentului întâlnirii, dar atunci când va fi timpul aș vrea să fi făcut tot ce mi-am dorit. Și deci, mă întreb, dacă aș ști cât mai am de trăit, ce aș face? Cum de am ajuns la această întrebare? E simplu. Am aflat povestea ei. Iar ea se apropia de marele final. Nu mai avea mult timp și deci și-a făcut o listă a lucrurilor pe care TREBUIE să le facă până atunci. Eu însămi am o listă a mea. Și o am de ceva vreme... Ea știa cât mai are de trăit. Eu nu știam atunci și nu știu nici acum. Dar totuși lista mea există. Poate undeva, în adâncul sufletului, mi-e teamă de ce va fi, dar mai ales de cât de repede ar putea să vină acea clipă.
    Și deci, dacă aș afla că în curând e timpul să mă despart de lume, care ar fi prioritățile mele? Am sute și mii de lucruri pe care aș vrea să le aduc la realitatea existenței lor. Unele sunt neînsemnate poate, altele sunt esențiale. A trecut atât de mult timp pe lângă mine, iar de pe lista mea nu am reușit să tai mai nimic. Mi-e teamă de nefericirea ce mă pândește și mă îmbrățișează de parcă ar vrea să îmi arate că e mereu aici, în lumea mea. Îmi doresc atât de multe lucruri și nici măcar unul din ele nu este imposibil. Dar totuși continui să mă lovesc de ziduri- de  cele ale societății și uneori chiar de ale mele. Dar poate nu este încă timpul să dărâm zidurile și de aceea nu găsesc forța de care am nevoie. Și dacă acea putere o voi găsi prea târziu? Cele mai frumoase lucruri în viață de obicei nu sunt ieftine. Prețul lor e uneori mult prea greu de suportat. Dar aș plăti pentru ele cu însăși viața, fiindcă doar ele mi-ar da certitudinea faptului că am trăit.
     Iarna asta e cea mai rece de până acum. S-a pierdut din ea căldura sufletelor. S-a pierdut...Nici speranțele nu mă mai încălzesc, iar oamenii mă îngheață  într-un mod inexplicabil. Mi-e frig. Am nevoie de căldură pentru a dezgheța clipe, ca mai apoi să le pot trăi.
     Acum simt totul diferit. Mai puternic, mai intens, mai înfricoșător. E plăcut să fii copil, să crezi în posibilități multiple, să nu cunoști și să nu te temi de real. Acum, prin ochii mei, lumea se vede altfel. Și vreau să plâng, să rad, să sufăr, să zâmbesc. Vreau momente, deci vreau să simt că viața în curge prin vene. Regret deja prea multe... Regret că am un caracter infect de curat, că m-am oprit din a greși când frumusețea vieții stă uneori în greșeli, că am ascultat vocile lor când doar o singură voce ar fi trebuit să-mi fie lege... Regret atât de multe. Și doar acum îmi dau seamă de cât de multe am pierdut... Am prea puține momente care să mă plaseze pe mine, pentru mine, în centrul Universului. Am trăit prea puțin și am supraviețuit prea mult. Pe lista dorințelor mele mai aștern azi câteva. Mai am timp. Poate mai mult, sau poate mai puțin. Dar mai am!
    E acolo. Mereu a fost. Mă privește sfidător. Mă lasă să înțeleg că mai am mult de regretat, dar am dreptul la viață și mai ales la fericire. Doar teama pe care mi-o inspiră mă face să mai trăiesc. Și din frică aceasta am să învăț să câștig, ca atunci când ne vom întâlni, să pot să uit de regrete și să mă bucur că am trăit, că am cunoscut momentele ce m-au ținut în viață.

Ucide!

Ucide tot ce-ți iese-n cale,
Că tu știi numai să ucizi!
Și n-ai regrete, nu te doare
De vezi chiar îngeri suferinzi.

Ucide vise și speranțe,
Destine să ucizi de vrei!
Creează sumbrele instanțe
A vieților ce-ai să le iei.

Ucide-mă de vrei să tai
Lumina ochilor ce-s stinși!
Eu n-am regrete. Tu să n-ai!
Tu ucizi tot! Tot ce atingi...

Așteptare

       Mă simt ca într-o sală de așteptare. Sunt mulți în jurul meu care vin, sunt mulți care pleacă si mai sunt și cei care, asemeni mie, așteaptă. De câte ori se ivește un tren, se ridică priviri, oameni pleacă zâmbind sau plângând, iar alții vin, măcinați de dor și cu gândul că în scurt timp și așteptarea lor se va sfârși.
      Eu rămân. Îmi spun să mai aștept încă puțin-și poate trenul meu va sosi și el. Și mai aștept preț de o secundă, o zi, o lună, un an. Dar trenul meu? Trenul meu nu mai vine? Și încep să întreb în juru-mi dacă nu cumva a văzut cineva trenul meu. Mi se spune doar să mai aștept. Va veni și el curând...
     Mai aștept. Mai este timp. Și totuși, ce aștept eu? Pe cine sau ce îmi doresc să apară? Acum nu știu, dar poate că îmi voi da seama atunci când va ajunge la mine.
    Între timp, mă așez la loc în mulțime, cu privirea-mi pierdută, cu chipul șters și măcinat de timp ce lasă să se citească pe el cum că am uitat să mai trăiesc, să mai simt, să mai fiu. Pereții sălii de așteptare mă strâng de parcă vor să transforme încăperea într-un loc al sfârșitului. Mă fac să îmi fie teamă că trenul meu are întârziere și poate că atunci când va sosi eu voi fi deja cenușă purtată de vânt, un suflet ce și-a îmbrățișat umanul sfârșit.
    Dar dacă trenul meu a sosit deja? Dacă ceea ce așteptam a coborât de mult, mă caută și nu mă găsește, mă strigă și eu nu aud?... Și dacă nici nu a venit sau dacă a trecut pe lângă mine fără să știe că am cerșit prezența-i și-am așteptat atât să apară...
    Am să mai aștept. Chiar de o fi să aștept o viață fără să vină, chiar dacă această așteptare mă va ucide încet și sigur. Am să-mi aștept iubirea, zâmbetul, dragostea, fericirea. Am să aștept să sosească în gară și trenul meu. Iar dacă va veni, voi sări peste celelalte linii, cu riscul de a se ivi un alt tren care să mă ia în drumul său nefast spre nimicul din care am apărut cândva.
    Aștept...Și încă mai aștept...Și aștept...

Să lăsăm uitării

Hai să lăsăm uitării tot ce-a fost cândva.

Ești trista amintire ce-o pierd în urma mea.

O să pășesc din nou, însă mult mai grăbită,

Spre lumea mea uitată, spre lumea-mi părăsită.

Aș vrea să scap de tine, chiar de ești umba mea.

M-ascund. Alerg departe. Tu ești în urma mea.

Am să m-arunc în noapte, când tu nu mai respiri

Și-am să te chem în șoapte, cu dor, să mă inspiri.