vineri, 11 ianuarie 2019

Străinul perfect

Tu ai fi fost străinul perfect.
Nu te-aș fi iubit și nu aș fi sperat..
Eu nu aș fi știut să ai vreun defect.
Străinul meu perfect...cumva te-aș așteptat.

Și te-am avut în brațe și tot străin îmi ești.
Am mii de-ntrebări și niciun răspuns. 
Tu nu știi cum e să simți că iubești...
Străinul perfect azi mi te-a ascuns.

Străină îți sunt și îmi ești străin. 
Nu știu ce simți tu...dar eu știu ce simt.
Iubesc un străin și știu că trăim
O poveste străină  cu care mă mint. 

Tu ai fi fost străinul perfect. 
Dar eu am simțit. Greșeala-i a mea. 
Ai fi fost pentru mine dar ai avut un defect.
Nu m-ai iubit și nu m-ai vrut a ta. 





miercuri, 18 iulie 2018

Complice la victorie

Când tu dai tot și te dezbraci de tine, 
Rămâi pustiu, ești singur și te doare. 
Hrănești naiv un suflet ce crește și e bine.
Dar tu rămâi pierdut și lumea ta dispare. 

E viața doar un joc. Și uneori câștigi.
Dar soarta parcă-ți spune că ești un pierzător. 
Ceva din tine țipă c-ai vrea să și învingi.
Dar tu te-ai dat cu totul... unui câștigător...

Îl vezi cum se ridică, hrănit de umbra ta.
A smuls  din tine viața, ți-a luat orice speranță,
Ți-a fost călău în lume, doar pentru-a câștiga.


Vor fi zile mai bune. Îți spui deși nu crezi.
Tu nu mai crezi în tine, cum nu crezi nici în viață.
Dar l-ai clădit frumos...Un om cum rar mai vezi...

Tu lui i-ai fost complice. Victoria-i a ta. 
Păcat că doar tu plângi, pierdut în lumea sa...

miercuri, 27 iunie 2018

Flori

Sunt flori pe lumea asta care
Te-așteaptă să le mai privești.
Și să le spui ce rău îți pare
Că n-ai știut să le iubești.

Dar nu-i problemă. Timpul trece.
Și florile se ofilesc.
Le va rămâne rădăcina.
Chiar dacă mor tot mai trăiesc.

Sunt clipe ce să dau uitării.
Dar unele sunt vii mereu.
Și unele se dau iertării...
Să ierte alții. Nu pot eu...

Privește floarea. S-a uscat.
E amintirea a ce-a fost.
Ai aruncat-o. Ai plecat.
Mai are astăzi ceva rost?

Sunt flori ce și-au pierdut parfumul.
Și strălucirea le-a pierit.
Sunt flori ce s-au pierdut pe drumul
Speranțelor ce-au amuțit.


vineri, 2 martie 2018

Scrum și cenușă

Mă uit la ea. O văd pierdută. Și ochii nu-i mai strălucesc.
Strigarea ei acum e mută și visele-i se risipesc. 
Zâmbește când își amintește. Dar lacrimile curg nebune. 
Este o rană încă vie și-o doare, chiar dacă nu spune...

A ars fitilul. Masa arde. În urma ei e numai scrum.
Hai spune-mi tu, dragă iubire, cum să mai spere ea acum?
A respirat crezând în tine. Te-a strâns la piept, te-a prețuit...
Dar lacrimile-au curs nebune și sufletul i-a fost strivit. 

A jucat totul pe o carte. Pe cartea ce-avea semnul tău. 
A pierdut totul într-o clipă și știi că tu i-ai fost călău...
Acum privești din depărtare. Vezi doar o umbră rătăcind. 
Ea nu mai știe unde merge și-și poartă pașii suferind.

E numai scrum sufletul ei. Speranța ei este cenușă.
O vezi trecând prin fața ta, da-și poartă masca și-o mănușă.
N-a mai rămas nimic din ea. E doar cenușă. Simplu scrum.
Dacă o strigi, îți va răspunde. Dar nu mai este EA acum.  



sâmbătă, 17 februarie 2018

Aș vrea

Aș vrea să mă trezesc cu tine, 
Să îți zâmbesc, să mă atingi,
Să-mi ardă sufletul în mine
Când mă aprinzi și-apoi mă stingi...

Aș vrea să mergi pe lângă mine, 
Să mă veghezi și să-mi șoptești,
Că dacă-s jos, te am pe tine, 
Că ești aici, că mă iubești.

Aș vrea să fim copii în lumea
În care mulți nu se mai joacă, 
Să nu ne pese de mulțimea
Ce ne atacă, ne provoacă

Aș vrea să te sărut nebună
Să fii tu Universul meu
Și să te prind pe-ascuns de mână, 
Și al tău aer, să fiu eu...

Aș vrea să-ți dau și să-mi oferi
Întregul meu, întreaga-ți fire.
Nu te-aș lăsa în veci să suferi!
Te-aș ocroti cu-a mea iubire.

Aș vrea să mă găsești cumva,
Dar cred că ești mult prea departe...
Tu ești străin în lume mea, 
Un personaj din altă carte...



luni, 12 februarie 2018

Mi-e dor de tine...

Mi-e dor de tine, om frumos!
Mi-e dor de chipul tău senin!
Mi-e dor de zâmbetu-ți spumos, 
De sfletu-ți ca din penin! 

Te caut printre amintiri
Și-mi bate inima nebună.
Un om cu vise și iubiri
Scăldate-n Soare și în Lună...


Mi-e dor de tine! Mor de dor!
Și-mi pare că te-au dus departe...
Te stingi, copilă! Și eu mor...
Tablouri vii, cu rame sparte.

Eu te știam o luptătoare,
Râvneai la podium, la delir!
Tu îmi spuneai că dacă doare, 
Înnozi speranțe fir cu fir...

Mi-e dor de tine și te strig!
Tu nu m-auzi nici dacă țip.
Te-au aruncat în vânt și-n frig
Și ești neghină în nisip.

Tu nu mai ai în ochi sclipire
Și zâmbești fals, teatral dar fin.
Te-ai agățat de o iubire
Ce ți-a fost aer și venin...

Mi-e dor de tine! Un dor greu...
Mi-e dor de tine! Dureros...
Mi-e dor de tine fiindcă-s eu!
Mi-e dor de tine, om frumos...




duminică, 7 ianuarie 2018

Rugaminte

O ghiară mi-a distrus plămânii
Și fără aer m-a lasat. 
Eu încă simt urmele mâinii
Ce m-a lovit și a plecat. 

Am ascultat vorbe amare
Și le-am primit făr-a le cere. 
Dar cine știe cât mă doare
Și c-am rămas fără putere?

Încă mă-nnec în lacrimi care
Nu par a ști să obosească. 
Și vreau să urlu! Doare tare!
E cineva să le oprească?! 

Eu mă vedeam un om puternic. 
Acum mă simt atât de mică...
M-a copleșit un foc lăuntric
Și m-a-nghițit o veche frică.

Eu am crezut că dând iubire, 
Făcându-l universul meu,
Mă va iubi mereu pe mine 
Și vom fi doi în orice greu. 

Nu i-a luat mult. M-a dat deoparte. 
M-a îngropat cumva de vie. 
A rupt finalul dintr-o carte
Cum nu vor fi alte o mie. 

Mi-aș smulge carnea de pe mine!
Atât de rău am decăzut.
Și simt că nu-mi va fi mai bine!
Doar spune-mi Tu, ce am facut???

Cu ce-am greșit atât de tare
Și ce păcate port cu mine,  
De mi-ai dat mie soarta-n care
Am numai lacrimi și suspine?

Doar spune-mi TU! Te rog a-mi spune...
Ce i-ai dat sufletului meu?
Cât să mai duc în astă lume?
De ce am viața asta eu...

Mă arde apa! Foc mă stinge!
Și nici pământul nu-l mai simt!
Mă doare trupul când m-atinge
Și blândul vânt pe care-l mint. 

N-ai vrea Tu să mă iei la tine?
Eu singură nu pot veni...
Îmi zbiară sufletul în mine!
Și rogu-te a-l auzi! 

Eu nu mai pot, Doamne, a duce...
Și Tu, de sus, mă vezi că merg. 
Dar sufletu-mi nu o să urce, 
Ci-o să coboare în infern. 

El m-a distrus. M-a-ngenunchiat. 
Nu mai trăiesc de ceva vreme. 
Un suflet ce-a fost trunchiat,
Nu mai trăiește. Dar se teme. 

Eu, Doamne, nu mai am speranță.
Dac-am greșit, îmi cer iertarea!
În inimă am numai gheață.
Cu foc am renegat uitarea. 

Nu este om să mă găsească. 
Știu c-am rămas doar eu cu mine. 
Nu va fi nimeni să iubească
Să-și poarte pașii prin ruine. 

Eu nu mai am nimic de dat. 
E ca un vid sufletul meu. 
Trăirile-mi s-au innecat
De la un plâns constant și greu. 

Eu nu mai pot să simt iubirea. 
Și atunci cin-să mă iubească?
Eu nu-mi voi găsi fericirea.
Un lucru mort, cum să trăiască?

Eu îți scriu rânduri printre lacrimi. 
Nu reușesc a le opri. 
Tu, Doamne, vezi atâtea inimi!
Dar oare toate pot iubi?

Te rog numai să-mi curmi durerea...
În orice ceas, pare să crească...
Eu nu mai am deloc puterea
Să-i spun să tacă, să se-oprească...

Îndrumă-mi pașii către pace. 
Dă-mi liniștea sau dă-mi veninul.
Îmi urlă sufletul! Nu tace...
Am pierdut tot. Asta mi-e chinul...




joi, 21 decembrie 2017

Eu te cunosc...

Dintre atâtea lucruri sfinte, 
Ți-am spus, iubita mea, ți-am spus...
Să nu iubești așa fierbite...
Te-ai făcut scrum și fum te-ai dus...

Renaște, Phoenix, din cenușă!
Întinde-ți aripile-n vânt!
Îndreaptă-ți pașii înspre ușă, 
Aruncă tot și ia avânt!

Auzi-mă cum țip la tine!
Deschide ochii și zâmbește!
Nu poți să știi cine, când vine
Și nici când pleacă și lovește. 

Ești în genunchi. Te văd. Te simt.
Și te târăști ca niciodată. 
Să-ți spun că-i bine? Nu te mint... 
Eu îți cunosc durerea toată... 

Învață să fii fericită!
Doar tu cu tine. E de-ajuns. 
Știi..viața ta nu e sfârșită.
Doar un capitol s-a mai dus. 

Tu nu ai inima de gheață
Și nici de piatră nu poți fi.
Nu te mai îmbufna pe viață, 
Că ce-ți dă ea, tu nu poți ști. 

Îmi pun încrederea în tine
Că te vei ridica-ncurând. 
Și vom zâmbi, ne va fi bine, 
Cu pace-n suflet, dor în gând. 

Eu cred în tine! Te cunosc!
Și lacrimile-ți am simțit!
Și inima ți-o recunosc...
Sfârșit e omul ce-a iubit... 
 







joi, 23 noiembrie 2017

Acasă

De la fereastra casei mele
Privesc străină, pe ascuns.
M-apasă dorurile-mi grele
De ce a fost, de ce s-a dus. 

Arunc stângace o privere. 
Acolo locuiam cândva. 
E ușa-nchisă, fără știre, 
Am dezertat din casa mea. 

De peste drum mă uit pierdută.
Mi-e dor s-alerg prin casa veche. 
Am ochii uzi, privirea mută.
Îi aud șoaptele-n ureche. 

Îmi spune: „Ușa e acum deschisă!”
M-așteaptă să mă-ntorc acasă...
Mi-e trupul greu, ființa-nvinsă.
Este ceva ce nu mă lasă...

Pășesc timidă. Mă apropii. 
Mi-e greu să fiu și să respir.
Din cer iar cad agale stropii,
Iar eu simt ploaia fir cu fir. 

Și ca un hoț privesc prin geamuri.
Mi-aduc aminte cum eram. 
Zburdam prin ale vieții lanuri.
Și-mi scriam sufletul... Scriam...

Nu am curaj. Mă simt pierdută.
Dar ușa s-a deschis puțin.
Aș vrea să urlu! Mă simt mută...
De ce-am plecat? De unde vin?

Și fac un pas greoi în casă.
Sunt foile cum le-am lăsat.
Și un dor greu cu foc m-apasă.
Condeiul meu iubit, uitat...

Acum, după atâta vreme, 
Sunt iar în casa mea iubită.
Și mi-a dat timpu-atâtea semne...
Eu am fost rece, rătăcită.

Dar astăzi mă întorc la tine! 
După un timp prea lung, prea greu!
Acum te simt, te zbați în mine...
Eu ți-oi da glas, prin glasul meu. 





sâmbătă, 18 iunie 2016

Singură

Ca un copil am închis ochii
Și m-am speriat de umbra mea.
Tu ai fi vrut să te apropii...

Eu ți-am zâmbit de la distanță
Și ți-am trimis iubirea mea
Fără să-ți las și vreo speranță.

Am început s-alerg, nebună,
Pe drumul meu spre nicăieri,
Când tu-mi erai soare și lună.

Nu mi-a păsat de ce-am avut,
De ce va fi sau ce-a fost ieri,
Nu mi-a păsat de ce-ai crezut.

Eu știu c-așa am fost mereu,
Un om străin între străini
Și singurul creștin ateu.

Eu nu mă am decât pe mine,
În întuneric și-n lumini,  
Și voi spera că-mi va fi bine.

Și dacă plâng, îmi alin chinul
Și de-am căzut, eu mă ridic.
Sunt singură și-mi beau veninul
Turnându-mi zilnic câte-un pic.

marți, 29 martie 2016

Criminal

Sunt criminal în lumea mea
Și am ucis de-atâtea ori...
Să-ntorc trecutul aș mai vrea
Dar nu trăim de două ori.

Eu am ucis cu sânge rece
Atâtea vise și-amintiri
Și n-am crezut că timpul trece
Prin fața secilor priviri.

Și am ucis și sentimente...
Credințele eu le-am ucis. 
Nu poate-o lume să îndrepte
Tot ce-am ucis când am atins.

M-am transformat într-o secundă
Și am hrănit un monstru care
În întuneric se afundă
Și nu mai simte, nu-l mai doare.

Și am ucis chiar și speranța...
Și se zbătea, cerea-ndurare...
Doar într-o clipă i-am luat viața,
Mânat fiind de nepăsare.

Am ucis zâmbetele calde,
Când încă mai puteam zâmbi.
Și nu a mai rămas niciunde
Vreun gând c-aș mai putea iubi. 

Și am ucis fără să vreau,
Purtând cu mine lacrimi vii,
Când demonii mă copleșeau
Și mă-ngânau ai lor copii.

Un criminal plin de regrete,
Un criminal cu ochii goi, 
Un criminal ce-a vrut să ierte
Când crimele erau în toi.

joi, 3 martie 2016

Printr-o întâmplare


Te-am întâlnit printr-o-ntâmplare
Și n-am crezut că-l voi iubi
Pe-acel străin care apare 
Precum un vis în nopți târzii.

Mi-a trebuit numai o clipă 
Să te zăresc ascuns în umbre
Și-acum și sufletul îmi țipă
Că-i măcinat de urme sumbre.

Parfumul tău mă urmărește 
Și buzele-ți îmi cresc delirul.
Eu sunt copila ce iubește.
Tu - un străin ce-mi crește chinul.

Te simt pe piele și în gând.
Oriunde-s eu, te iau cu mine.
Vor trece zile, rând pe rând...
Și tu nu vei mai fi cu mine.

Printr-o-ntâmplare te-am găsit.
Nici nu știu cum de te-am pierdut.
Eu știu că vei fi fericit,
Dar sufletu-mi acum e mut.

marți, 23 februarie 2016

Naivitate

M-a purtat vântul în furtună
Și fără știre am ajuns
În lumea asta prea nebună
Care în suflet mi-a pătruns.

Mi-am pierdut gândul într-o clipă
Și am uitat cumva de mine.
Și mi-am dat seama de risipă
Când n-aveam cum să mai fiu bine.

Am învățat să nu mai cred,
Dar încă doare c-am crezut.
Îmi tot spuneam să nu mă pierd,
Dar fără știre, am pierdut.

Ca un copil am privit ochii
Ce mă mințeau atât de dulce
Și-acum nu pot să mă apropii
De-acel ceva ce mă seduce.

Și-s vii regretele în mine.
Doar timpul le va lua suflarea.
E simplu să te pierzi pe tine
Și mult prea greu să simți uitarea.

Secunde reci, minute grele...
Mă doare acum, dar recunosc.
Greșelile sunt ale mele.
Naivă sunt, voi fi și-am fost!

joi, 18 februarie 2016

Sunt oameni

Sunt oameni care te doboară,
Sunt oameni care îți zâmbesc,
Sunt oameni care într-o seară
Distrug ce lunile clădesc.

Sunt oameni care cred în tine
Și oameni care te-au uitat,
Sunt oameni care stau la bine
Și când ți-e greu, au și plecat.

Sunt oameni care te ridică,
Sunt oameni care-ți mulțumesc,
Sunt oameni care-ți poartă pică
Și oameni care te iubesc.

Sunt oameni care-ți cer prea mult,
Sunt oameni cărora le dai,
Sunt oameni care n-au știut
Că ai pierdut și ce n-aveai.

Sunt oameni care au plecat
Când ai fi vrut să-ți fie-aproape,
Sunt oameni care n-au uitat,
Sunt oameni ce îi vezi prin pleoape. 

Sunt oameni care te-au rănit
Și alții ce te-au vindecat.
Cu oameni mulți m-am întâlnit
Și prea puțini ce i-am uitat.

Sunt oameni care se deschid
Precum o carte-n fața ta
Și oameni ce se pierd în vid
Când nu-i nimic ce-ar mai conta.

Eu sunt un om ce a greșit,
Ce a pierdut de-atâtea ori,
Sunt omul care s-a trezit
Și-a adormit plin de fiori.

Mai cred în oameni? Prea puțin...
Mai cred în mine? Zi de zi!
Sunt oameni care pleacă, vin...
Nu-i cert ce este, ce va fi...

 
 

luni, 28 decembrie 2015

Eu am pierdut

Eu am pierdut în jocul cu iubirea
Și anii mi-au adus doar lacrimi care
Mi-au tulburat de-atâtea ori privirea
În drumul lung spre pace și uitare.

Eu am pierdut și m-a durut o viață,
Chiar dacă am zâmbit în fața ta.
Sunt clipe care multe te învață,
Sunt clipe ce se pierd în urma mea.

Eu am pierdut și am crezut că poate
În alte zile și eu voi câștiga.
Sunt amintiri acum ce nu vor fi uitate.
Dar spre trecut eu nu voi alerga.

Eu am pierdut. Speranța e la tine!
Să știi să lupți, dar și să pierzi să știi...
Eu am pierdut. Tu să nu faci ca mine!
Alege-ți drumul tău. Pe-al meu să nu mai vii! 


duminică, 6 decembrie 2015

Scântei

Iubita mea, scumpă femeie, 
Îți dau, cu drag, un sfat acum:
Să nu te-aprinzi dintr-o scânteie,
Că vei rămâne numai scrum.

Și nici în vorbe să nu crezi,
Chiar de-ți vor fi cumva șoptite,
Că vor rămâne amintiri
Ca umbrele ce-s adormite.

Și-ți spun, fiindcă te știu naivă,
Că visele devin coșmar;
Te poart-agale în derivă
Și te aruncă pe un mal.

Iubita mea, scumpă femeie,
Îți scriu chiar dacă ți-am mai scris,
Că m-am apris dintr-o scânteie
Ce m-a ucis până s-a stins.

Și-aș vrea ca tu să mă asculți,
Chiar dacă pare doar un gând,
Fiindcă vei vrea cândva să uiți,
Și-or curge lacrimi încercând.

Nu-ți lăsa pradă tinerețea,
Nici sufletul să nu ți-l vinzi,
Că mulți vânează frumusețea
Și prea puțini vor să o prinzi.

Iubita mea, dragă femeie, 
Tu de scântei să te ferești,
Fiindcă te știu și n-ai idee
Cât doare când doar tu iubești.






marți, 10 noiembrie 2015

Iubită mare...

Te-am regăsit, iubită mare,
Exact așa cum te-am lăsat...
Pierdută ești în departare...
Te simt în suflet...apăsat...

Eu m-am întors acum la tine
Și ești ca sufletu-mi pierdut
Și-mi semeni mult; îmi semeni bine.
Ai valuri reci și-un cald sărut.

Și valurile-ți spală țărmul
De lumea ce l-a murdărit
Și ești nervoasă, îți cânți dorul
De ce a fost și ce-ai iubit.

Așa mă simt și eu...Nebună!
Că nu mai știu nici cine sunt
Și îmi lipsește acea mână
Ce mângâia cândva...demult.

Rămâi și-ți cântă nebunia
Și strigă și iubirea mea
Și-ți varsă peste zări mânia
Și redă-mi, astăzi, liniștea.


miercuri, 12 august 2015

Pierdut

Te caut și nu te găsesc și nici nu știu de tine.
Când te-ai pierdut, când ai plecat, când ai uitat de mine?
Și visul când l-ai dat uitării și cum de nu ai mai luptat,
Ci te-ai lăsat pradă ușoară pe acel drum întunecat...

Nici zâmbetu-ți nu e pe buze și ochii vii acum s-au stins.
Te-ai transformat în piatra rece și ești acum de neatins.
Mă sperii și îmi este teamă că ai s-alegi un drum greșit,
Că o să-ți pierzi și amintirea și inima-ți ce am iubit.

Ți-aș cere să te-ntorci acasă, dar de acolo ai plecat
Că îți curgeau prea multe lacrimi și chipul îți era pătat.
Îți înțeleg cumva durerea și știu că te-au îngenuncheat
Durerile și neputiința pe care le-ai tot adunat.

Și ai iubit atât de tare...însă iubire n-ai primit..
Te doare sufletul..te doare... De-aceea poate ai fugit.
Când nu ți-au mai rămas prea multe, te rog să-ncerci să-ți amintești
C-aveai cândva mii de motive să lupți, să fii și să trăiești.

luni, 23 martie 2015

Fără sens

Nici nu aș ști ce să îți spun...
Mă-ntrebi și nu am un răspuns.
Nu mai sunt omul cald și bun.
Sau poate e prea bine-ascuns.

Am lăsat timpul să decidă. 
Nu știu nici azi ce a decis.
Speranța poate s-o ucidă.
Pe mine nu m-ar fi atins.

Mi-e teamă că n-au sens acestea.
Nimic nu pare a avea. 
Nici nu mai știu ce simte ea.
Și nici nu știu măcar ce-ar vrea,

Nu sunt cuvinte de-nțeles.
Și nici măcar de ascultat.
Sunt simple vorbe fără sens,
Când timpul, primul, a trădat.

marți, 3 martie 2015

Cum? Cum...

Cum să răspunzi unei chemări,
Ce se aude-n depărtări,
Dar tu n-o poți ajunge?

Și cum să fii în locu-n care
Nu e nimic ceea ce pare,
Fără să știi ce ești?

Cum să te-nchini fără regret
În fața lucrului incert
Ce mâine te ucide?

Cum să arunci un lucru bun
De parcă ai gândi nebun
Când e parte din tine?

Și cum și cum te-am întrebat,
Răspunsul tot nu l-am aflat
Și nici nu cred ca vine.

miercuri, 28 ianuarie 2015

Doar o siluetă

Nu știu ce ești, de unde vii,
Cât ai de gând să stai în lume,
Nu știu ce crezi și nici ce știi,
Nu știu nici care-i al tău nume.

Dar te-am văzut pășind agale
Și-n urma ta am mers și eu
Fiindcă mergeai ca pe petale
Încet, suav însă nu greu.

Și trupul tău părea că spune
Acea poveste ce-o știam
Cu un copil pierdut în lume
Ce-l căutam și nu-l găseam.

Dar tu avei să dărâmi zidul,
Și să găsești ce se pierduse
Și să rescrii cu grijă rândul
Poveștii ce de mult se duse.

În urma ta plutea parfumul,
Atât de fin, curat și dulce
Încât părea că însuși drumul
Te va urma oriund-te-ai duce.

Și peste umăr m-ai privit
Când m-ai simțit în urma ta.
Nu m-ai certat  ci mi-ai zâmbit
Spunându-mi parcă-a te urma.

Știai că-mi vei rămâne-n minte 
Știai că m-ai schimbat cumva,
Știai fără s-auzi cuvinte
Știai că nu vei fi a mea.

Și cum ai apărut de-odată, 
Tot într-o clipă te-am pierdut.
Mi-ai zdruncinat ființa toată,
Și-n urma ta, am rămas mut.

Acum ești doar o siluetă
În urma căreia am mers.
Dar amintirea ta e certă
Și te așez în orice vers.

Așa cum mai vedeam

Nici nu mai sunt ce-am fost cândva,
Nici visul nu mai e așa,
Așa cum îl visam.

Nici aripi nu mai am să zbor,
Nici lacrimi pentr-un dulce dor
Așa cum mai aveam.

Nici oamenii nu sunt ce-au fost
Nici zâmbetele nu au rost,
Așa cum chiar de credeam.

Nici timpul nu mai trece greu,
Nici soare nu mai e mereu
Așa cum îmi doream.

Nici nu mai e dreptatea bună,
Nici clipele nu se adună
Așa cum le-adunam.

Nici ochii nu-mi mai strălucesc,
Nici vorbele nu mai vorbesc
Așa cum le vorbeam.

Nici cerul nu mai e senin,
Nici chinul  nu mai este chin
Așa cum îl știam.

Nici nu mai e nimic în noi
Nici nu iubim cum iubeați voi
Așa cum mai credeam.

Nici nu mai știm unde-am ajuns
Nici nu știm ce-ar mai fi de spus
Așa cum mai spuneam.

Nici nu mai știm ce vrem acum,
Nici nu știm de-i drumul drum
Așa cum îl știam.

Și nici noi nu suntem ce-am fost,
Ci simple umbre fără rost
Așa cum mai vedeam.

luni, 29 decembrie 2014

Cunoscând


Mi te dezbrac cu o privire
De răul care te îmbracă
Și rămân mută de uimire
Când văd ce-i dincolo de mască.

Ești mult mai mult decât credeam
Și ochii singurii îmi spun
Că dincolo de ce vedeam
Se-ascunde sufletul tău bun.

Și ceea ce lași să se vadă,
E prea departe de ce ești.
Iar cei ce vor și pot să creadă,
Te înțeleg din vii povești.

Eu te privesc acum străină, 
Dar mai aproape ca oricând.
Și-mi pun pe umeri doar o vină:
Că n-am știut ce ai în gând..

Și-ți cer ca masca ta să fie
Mereu pe chip și-asupra ta
Că nu sunt mulți cei ce-or să știe
Cum să iubească ce-i sub ea.

Și pentru sufletul ce plânge
Un altul va zâmbi hain,
Și eu în brațe te voi strânge
Ca să te fac de ei străin.

Îți pun în palme-a mea credință
Și își promit să fiu cu tine,
Și când căzut în neștiință
Vei cere tot, m-oi da pe mine.

Că dincolo de cer și stele
Mi-am îndreptat șoptit dorința
Să fii ferit de clipe grele
Și să te-ndrume doar voința.

Și când îți vei găsi iubirea
Mă rog, șoptit, să fie una
Ce să-ți aducă fericirea
Aici, acum și-ntotdeauna.

Iar eu voi sta în umbra ta
Și-am să zâmbesc când vei zâmbi
Și-am să privesc sub masca ta,
Să nu te-oprești din a iubi.

sâmbătă, 13 decembrie 2014

Cu demonii

       Este târziu. Sunt singură. Demonii mei m-au găsit. M-au găsit și acum ca și în alte clipe. Poate că știu mereu unde să mă găsească...Poate pentru că sunt mereu acolo. 
       M-au înconjurat. Nu am cum să fug din calea lor. Și mă lovesc. Mă lovesc atât de puternic încât forța lor mă doboară. Mă ridic, îmi șterg lacrimile și îmi țin în frâu durerea. Dar oricât aș încerca să mă mint, doare. Și doare atât de tare... Și-au ales o pradă sigură. Un om măcinat de gânduri, de idealuri ce se sfărâmă sub propriile aspirații, un copil ce a ajuns prea devreme un matur, fiind lipsit de zâmbetele copilăriei. 
       Demonii nu cunosc nici iertarea, nici mila că lor îndurarea le este străină. Trag cu dinții și mă sfâșie, iau tot din mine când nu mai am nimic de dat. Iar eu le zâmbesc. Ce aș putea să fac mai mult? Zâmbetul nu mi-l pot lua. Și nici de suflet nu se pot atinge fiindcă l-am îngrădit cu cele mai frumoase flori, dar care au spini. Și le promit că voi fi aici și data viitoare. Același om și același loc, că eu sunt cea care a ales să lupte și să-i protejeze pe cei cărora le-a permis să locuiască în sufletul de care nimeni nu se poate atinge. 
      Le răspund cu iubire și căldură. Îi las să se hrănească cu ființa mea. Refuză să mă părăsească și îmi aruncă din umbră priviri de foc ce-mi ard inima. Dar eu rezist. Sunt în genunchi, dar sunt încă departe de a îmbrățișa pământul. Mai am în mine o urmă de putere și acel ceva care mă face să  lupt. M-am obișnuit să trăiesc cu demonii mei și am ajuns să îi văd parte din mine. Îi las să mă chinuie știind că nu pot să-i alung. Cândva, au fost și ei îngeri. Dar eu îmi promit să nu ajung ca ei. 
      Mă întreb cât voi mai rezista... Și sper să rezist cât mai mult. Dar dacă mă vor părăsi puterile, voi fi împăcată cu gândul unui război ce l-am purtat pentru cei care chiar contează, iar ei vor fi simțit asta. 

joi, 13 noiembrie 2014

Din teamă

Gândindu-mă că te voi pierde,
Am renunțat să mai pornesc
Pe drumul celui care crede
Că nu-s iubiri ce se sfârșesc.

Și aș fi renunțat la multe.
Însă tu unul ai fi fost
Eternul bun, din rele crunte.
În lipsa ta, eu n-aveam rost.

Și aș fi suportat de toate...
Dar gândul să te fi pierdut,
M-ar fi ucis, chiar dacă poate
Mă doare că nu te-am avut.

Și plâng acum, vărs lacrimi-sute!
Fiindcă prea mult mi te-am dorit.
Dar vorbele-mi erau tăcute
Și nu ți-am spus. Dar te-am iubit.

Mi-a fost prea temă. De iubire,
Îmi este teamă și acum.
Vei fi plecat de lângă mine,
Iar eu mă voi opri din drum.

Și am ales să fii cu mine,
Însă-mpreună niciodată.
Mi-e sufletul mereu cu tine,
Te va urma în lumea toată.

Că dacă tu mi-ai fi aproape,
Ți-aș da și suflet și suflare.
Însă când vei pleca departe,
Îmi moare visul. Totul moare.

Oricât mi-ar fi mie de teamă
Că singură mereu voi fi,
Până când liniștea mă cheamă,
Cu gândul asta voi trăi.

Și pentru răul cel mai mic
Mă văd pledând chiar dacă doare.
Eu nu aș ști să mă ridic
Când tu te duci și totul moare.

Cu alte cuvinte...îmi pare rău că nu am lăsat lucrurile să se întâmple, dar atunci când s-ar fi sfârșit( finalitatea lor este o certitudine), eu nu aș fi putut accepta gândul de a porni pe drumuri separate. Nu atunci când vine vorba de tine, dar mai ales, nu după ce te-aș fi avut în brațele mele.

luni, 3 noiembrie 2014

În căutarea unei străine


Străină-ți sunt și-mi ești străină.
Dar eu te caut chiar și-acum.
Aș vrea să știu cine-i de vină,
Că nu ne întâlnim nicicum...

Îmi cert destinul și visarea
Că nu mi-au scris să te găsesc.
Dar te mai caut când uitarea
Îmi spune că-i ceva firesc.

M-am agățat de o speranță
Și n-am de gând să mă dezleg.
Mai am prea mult, puțin din viață,
Dar am ales să te aleg.

Mi-au spus cândva că drumul meu
Se va opri curând la tine.
E un drum lung. E un drum greu.
Dar tu vei fi parte din mine.

Mă lupt cu toți, mă lupt cu toate
Și chiar cu mine mă mai lupt.
Mi-am pus pe suflet un mic -poate-
Și n-am de gând, de el, să uit.

Și îți scriu, dragă fericire,
C-am să te caut până când
Nu voi mai crede-n nemurire
Și ne vom stinge, rând pe rând.








miercuri, 22 octombrie 2014

Ce se întâmplă dacă...?


Și dacă ochii nu-ți trăiesc
Și dacă inima îți plânge
Și amintirile-ți vorbesc,
Prezentul tău e scris cu sânge.

Și dacă mintea ți-e tăcută
Și dacă liniștea te cheamă
Și dacă lumea-ți pare mută
Atunci tu te hrănești cu teamă.

Și dacă nu îți pierzi suflarea
Și visele nu-ți sunt comori
Și de înveți ce e uitarea,
Cum vei mai învăța să zbori?

Și dacă tu refuzi iubirea
Și-ți pare totul în zadar
Și de nu-ți cauți fericirea 
Vor curge lacrimi iar și iar.

Și dacă cerul e departe
Și buzele-ți descriu tristețea
Și dacă viața nu-i o carte
Atunci, zi-mi tu, ce-i frumusețea?

Și dacă vrei să-ți răspund eu
La orice dacă vei avea,
Îți spun că eu nu sunt un zeu
Deși te iau sub mâna mea.

marți, 14 octombrie 2014

Trade

   What do I want from you? I want you to be my hero, the only one who can save my world. I want you to be the one who looks at me with big brown eyes as I could be in all his thoughts. And I want you to be next to me in those cold mornings, to give me the sweetest kiss of that beautiful -hello sunshine- which will find me next to you. I want you to love me as I am, not to try to change every single part of me, but to make me believe that I`m perfect the way I am, even if I`m far away from perfection. I want you to -infect- me with your calm when my entire existence is blatant and agitated as the big end is coming right now. I want you to be the one who feels my emotions and try to understand them. I want you to remember every day that my soul can be bought only with sincerity and love, and that I`ll always be in love with a white rose and a walk far away from agitation and noise. And I want you to feed me with your smile and happiness.
     In exchange, I`ll cover you with kisses and put my soul into your hands, cause I`ll give you my faith and my destiny. And I`ll stand beside you and become the most powerful women in the entire world when you will be down, cause I`ll gather my forces and I`ll die trying to see you up again. And I`ll love you with all my soul and try to be brave in front of this love, and I`ll never give up on you. And I`ll cry when I`ll see a tear on your face and I`ll smile with my all when you will be happy. 
     And I am trying to find you, but you seem to be from a different world so our steps refuse to walk on the same road.  Maybe I`m asking for to much from you... Maybe I don`t. But I`ll give almost everything in exchange.

vineri, 10 octombrie 2014

Și ce ți-a mai rămas...


Și ce ți-a mai rămas azi din iubire,
Copil al umbrelor ce-n parte s-au pierdut?
Mai crezi tu oare-n gând și nemurire,
Când inima-ți străină, s-a pierdut.

Și ce ți-a mai rămas din vis și din dorință,
Când ochii tăi adorm cuprinși de teamă?
Copil ce ai căzut, pierdut, în neființă,
De ce răspunzi când lacrimi vii te cheamă?

Și ce ți-a mai rămas din multele-amintiri,
Când te-a îngenunchiat, atât de dur, prezentul?
Copil cu zâmbetul crestat în purele iubiri,
De ce te sperie atât de mult concretul?

Și ce ți-a mai rămas din sufletul curat,
Când lumea asta-i rece și-mpietrită?
Copil ce ai crescut și nici n-ai apucat
Să-nveți de ce iubirea e lumea infinită...

marți, 7 octombrie 2014

Cu ochii negri

Cu ochii negri, temători,
Începi să cercetezi pământul
Gândindu-te c-ai vrea să zbori
Și liber, să te poarte vântul.

Din locurile-acestea mute,
Să fugi zâmbind spre nicăieri,
Când sufletu-ți vrea să asculte
Cuvinte dulci ca-n alte veri.

Dar când mă uit atent la tine,
În ochii negri speriați,
Văd doar că îți dorești ca mâine
Cu zbuciumul să nu te bați.

Și de-ai putea să pleci departe,
Nu ai fugi zdrobind pământul. 
Aici ți-e inima și poate
Aici ți-e sufletul și gândul.

Când ochii negri îi închizi,
Visezi la locuri vechi și noi,
Știind că-n vise poți să prinzi
Și fluturii ce-aleargă-n doi.

Dar tu, copilă cu ochi negri,
Nu știi ce vrei și nici chiar unde.
Și sub un cer albastru-gri,
Doar cine vrea te mai aude.

Găsește-ți drumul, fericirea,
Dar nu fugi din calea sorții
Și când te va găsi iubirea
Să îi cazi pradă cum cad morții.






sâmbătă, 20 septembrie 2014

Povești cu zâne


Am ascultat atât de multe
Și de la oameni ce-au uitat
Ce-a însemnat copilăria
Și ce era gândul curat.

Dar pentru cei ce țin în suflet
În gând, în minte și-amintire
Acele vii povești cu zâne,
Mai cred și astăzi în iubire.

Cei ce mai cred că fericirea
În lucruri mici a stat mereu,
Aceia sunt oamenii care
Vor mai zâmbi când va fi greu.

Povești cu zâne s-au mai scris.
Se vor mai scrie chiar și-acum.
Dar sufletele ce le-ar crede
S-au risipit cumva pe drum.

Obișnuiam cândva să credem,
S-avem speranțe și trăiri.
Acum suntem pierduți prin lume
Cu prea puține amintiri.

Dar într-o zi când o minune
Ne va trezi din somnul greu,
Povești cu zâne vor fi toate
Chiar dacă va fi și un zmeu.


miercuri, 17 septembrie 2014

Şi dacă ţi-aş spune ...

 
Şi dacă ţi-aş spune că mi-a fost dor de tine? Şi dacă ţi-aş spune că încă îmi lipseşti? Şi dacă ţi-aş spune că aş fi renunţat la tot, dacă şi tu ai fi simţit la fel?
    M-am minţit mult timp. Mi-am vândut iluzii şi le-am cumpărat prea grăbită de parcă ele ar fi fost drogul meu iar a mea dependenţă era clară. Şi mi-am dat seama că greşesc, că ascund adevărul chiar de mine. Dar nu am vrut să recunosc în faţa mea, în faţa ta sau în faţa oricui ar fi întrebat. Am avut nevoie de prea mult timp pentru a putea înţelege. Iar acum e mult prea târziu. Am greşit şi recunosc asta, doar că recunosc acum, deşi ar fi trebuit să recunosc atunci. 
    Uneori mă copleşesc amintiri şi glasul sufletului meu îmi şopteşte că ar fi vrut să fii aici... Iar când mă simt singură, nu vreau să fiu în altă parte decât în braţele tale şi spre tine aş alerga cu preţul ultimei suflări. Dar mai sunt deschise braţele tale pentru mine?

vineri, 12 septembrie 2014

...


Doar așteptări


Nuanțe reci s-au așternut
Și doare cum n-a mai durut.
Dar sper că ți-e mai bine.

Eu am crezut atât de mult,
Însă n-am vrut și n-am știut
Ce ești tu pentru mine.

Și ce-am avut, ce n-am avut,
Și de am vrut și de n-am vrut,
Aș fi-mpărțit cu tine.

Dar când de-odată am căzut
Și când prea tare a durut,
Tu ai uitat de mine.

Și de la tine aș fi vrut
Atât cât știu c-ai fi putut..
Măcar să-ntrebi de mine.

Și-mi pare rău că am crezut
Și-am așteptat poate prea mult
Un lucru ce nu vine.

Și nici de vreau nu pot s-ascult
Că-mi este greu și e prea mult.
Sunt oamenii cu tine.

M-am transformat în omul mut..
Că aș fi spus, dar n-am putut..
Ai fost parte din mine.

Și pierzi acum ce-i de pierdut
Devine totul doar trecut.
Te minți că va fi bine!

miercuri, 27 august 2014

Dacă ar fi...

Dacă ar fi să-mi plâng iubirea
Aş face râu de suferinţă,
De patimă şi de dorinţă,
Că toate şi-au găsit pieirea.

Şi dac-ar fi să-mi scriu povestea,
Aş arde cartea şi cenuşa
Aş pune-o tocmai lângă uşa
Ce suferinţă ascundea.

Şi dacă ar fi să-mi vând speranţe,
Acum nu le-aş mai cumpăra.
Aş şti că mult nu ar dura,
Când eşti cuprins de alte braţe.

Dacă ar fi să-mi pun dorinţe
Şi realitate să devină,
Din teamă şi mai mult din vină,
Nu aş mai cere-n veci fiinţe.

Şi dacă ar fi să am eu cheia
Către trecut şi viitor,
De teamă aprigului dor,
Aş lasă cerul să mi-o ia.

Şi dacă m-aş lasă purtată
De-un singur gând, de-o amintire,
Aş fi un rând dintr-o iubire
Din cartea ce am fost odată.

Şi dacă ar fi să-mi pierd suflarea
Să uit şi cerul şi pământul,
La suflet mi-aş trimite gândul
Că numai lui îi cer iertarea.

luni, 18 august 2014

Între gânduri

    M-ai invitat în viața ta. Aș fi putut fi musafirul perfect, dar eu nu mi-aș fi dorit decât să rămân, sa devin proprietar, să am locul acela special, să știu că există musafiri, dar ei vin și pleacă. 
    Ai vrut să îmi dai o parte din tine. Cândva m-aș fi mulțumit cu ea. Mi-am dat seama, în timp, că tu nu aveai de gând să îmi dai sufletul tău, iar el era dacă nu singurul care conta, atunci măcar cel mai important.
     Recunosc. Nu am trecut și nici nu voi trece vreodată de tine. Mă chinui să merg mai departe, dar toate drumurile duc la tine. Știu că aș putea să îți vindec toate rănile, dar știu și că pansamentul este aruncat după. Te cunosc mult prea bine și simt că nu aș putea să te păstrez fiindcă tu unul nu știi ce vrei.
     Este ultima strigare, ultima șansă, ultimul cuvânt. Iar eu am rămas fără glas. Nu îți pot spune nici da, nici nu. E un drum mult prea periculos și eu nu am iubit vreodată pericolul. Mă întreb doar cu ce îmi va fi mai greu să trăiesc: cu regretul de a nu fi încercat, cu gândul că nu te-am putut păstra, cu teama de a mai iubi și chiar imposibilitatea trăirii acestui sentiment cu altă persoană. 
   M-am blocat în propriile gânduri, în propriile temeri... Dar trebuie să evadez cumva!

miercuri, 9 iulie 2014

De neatins

Îmi era teamă să te-ating,
Că ai tăi ochi plângeau durerea.
Și aș fi vrut doar să mă sting
Și ție să îți dau puterea
A două suflete deodată...
Că unul singur nu puteai
Să lupți cu suferința toată
Și prins de suflet, nu fugeai...

Și-mi era teamă să-ți vorbesc
Când strigătele-ți disperate
Mă obligau să mă opresc
Și sa-mi doresc ca-n altă parte
Să te pot duce și să-ți fie
Mai bine decât altă dată
Și sunete de bucurie
Să-ți umple sufletul deodată.

Și aș fi vrut să-ți fiu aproape
Dar te-ngrădiseră dușmanii,
Când încercau să te îngroape
Cu visele-ți și-apoi cu anii
Care aveau să-ți fie martori
Ai reușitelor mărețe
Și să-ți aducă fericirea, ori
Greul vieții să-i învețe.

Dezamăgire


     M-aș fi pus oricând în genunchi în fața ta. Te ridicasem în ochii mei mai sus decât ar fi putut oricine să cuprindă cu privirea. Credeam în tine cum nu mai crezusem în cineva. Aveam încredere în drumul tău și aș fi jurat că tu nu vei greși. Oricine, dar nu tu... 
    Am ajuns să nu te mai recunosc. Lupți pentru lucruri interzise, lupți pentru ceva în care jurai că nu vei crede, pentru ceva ce nu doar că era de neconceput pentru tine, ci și împotriva principiilor tale ce păreau ca bătute în piatră. Acum ești jos. Eu jurasem să întind mâna după tine, să încerc mereu să te ridic, să lupt pentru fericirea ta. M-ai dezamăgit. Acum nu mai vreau să fiu acolo pentru tine, nu mai ești cel pe care am promis să îl protejez. Nici măcar nu mă lasă sufletul să îți întind mâna, măcar ca o dovadă a faptului că nu ești singur. Abia reușesc să te privesc când îmi vine să îmi întorc privirea și să îmi șterg frenetic imaginea ta din ochii mei, din suflet și din amintiri.
     Nu te-am văzut niciodată așa... Ești pierdut. Tu erai cel care judeca atât de aspru greșelile astea, dar acum ai ajuns să trăiești în ele și pari că le ignori prezența, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Cum ai ajuns să te schimbi așa, nu pot și nici nu mai încerc să înțeleg. Mi-e milă de tine. Mi-e milă fiindcă mergi cu ochii închiși, aflat ca sub o vrajă, refuzând să deschizi ochii. Te sacrifici pentru ceea ce tu ai ajuns să numești iubire, dar iubirea asta te-a îngenunchiat pe tine, cel care aveai să îi îngenunchezi pe mulți alții. 
    Te-am pierdut definitiv și nimic nu mai poate schimba asta. Va veni o vreme poate când te vei întoarce, când vei deschide ochii. Vei fi pierdut deja prea multe. Iar dacă vei păși mereu ca acum, atunci nu pot decât să plâng de mila celui ce ai fi putut fi, de mila viselor mărețe ce s-au stins...
     Am crezut în tine! Dar am greșit...

luni, 30 iunie 2014

Ca din cenușă



Ai îngropat durerea-n urlet
Și ți-ai sorbit, râzând, veninul.
Și ți-ai pictat pe chip un zâmbet
De parcă nu știi ce e chinul.



Te-ai ridicat ca din cenușă

Și ai pornit pe drumul care
Promite să deschid-o ușă
În spatele durerii tale.



Doar trupul ți-a rămas întreg

Când sufletul ți-a fost zdrobit.
Acum pe chipu-ți se aleg
Și lacrimi ce vor fi pierit.



miercuri, 4 iunie 2014

Refuzând abandonul

   Ți se pune în față un adevăr și o realiate de care care nici tu nu ești sigur. Ți se impune să crezi, dar nu ești supra saturat de aberațiile care ți se vând. Te zbați ca un sălbatic într-o cușcă ce se vrea a fi a modernului când în realitate e mai primitivă și mai ciudată ca un desen rupestru.
   Începi să îți pui întrebări. Cine ești și de ce te lași dominat? Unde vei ajunge și mai important, unde vrei să ajungi? Pentru moment, te lași intimidat de societatea asta care te așează într-un loc prea mic și prea neînsemnat pentru ceea ce ești și pentru ceea ce vrei tu să fii, dar îți este prea greu să evadezi când lanțurile sunt prea mari și prea grele, iar tu abia mai poți respira sub greutatea lor. Stai înconjurat de foi pe care sunt așternute idei ale unor oameni care oricum nu te cunosc și nu se preocupă de persoana ta. Dar ești nevoit să le citești gândurile și îți dau seama cumva cât de departe ești tu de ei.
   Îmi propun să rezist și să refuz abandonul, de parcă nici nu ar exista sau ar fi pur și simplu ceva mistic, ireal, greu de atins și de pus în practică.
   Pentru moment, nici nu mai știu de ce sunt în stare, ce vreau și ce voi fi. Mă lupt cu ceea ce este, gândindu-mă că într-o zi va fi ceva, ceva mai bun și care să merite efortul depus azi în speranța zilei de mâine, zilei în care voi reuși.

miercuri, 7 mai 2014

Sub umbra aripilor

    Dacă ai putea fi un înger, ce fel de înger ai fi?
    Te-ai așezat între doi îngeri: unul cu aripi albe, unul cu aripi negre. Nu te-ai putut decide pe care să îl iei de mână, care să îți fie mentor, din umbra căruia să te naști tu. Și ei s-au năpustit asupra ta, unul vrând să te salveze, altul să te ucidă. Nu ai știut ce vrei atunci, cum nici acum nu știi. Te-ai fi dus spre lumină, dar te atrăgea misterul întunericului. Te-ai fi dus spre întuneric, dar lumina îți promitea liniștea după care sufletul tău zbuciumat tânjea de prea mult timp. 
    Te privești în oglindă și nu știi încă cine ești. Ai două aripi ce s-au așezat impunător pe trupul tău. Doar că una e de un alb splendid în timp ce a doua s-a născut din însuși paradisul demonilor și strălucește ciudat în negrul eu de doliu. 
     A trecut atât de mult timp și tu ești încă nemișcată. Nu ai reușit să ajungi undeva fiindcă tu nu știi nici acum unde vrei să ajungi. Îți cauți locul într-o lume pașnică, vrei să fii un sclav al binelui, un om care luptă pentru fericirea lui, dar mai ales pentru fericirea celor din jur, sau poate vrei să cobori în acele locuri în care nu trebuie să faci nimic fiindcă nu îți dorești nimic, fiindcă nu ai un vis care să te macine până la mistuire. Nici tu nu știi unde vrei să îți porți pașii și de aceea stai nemișcată, țintuită de propria-ți minte și îngrădită de propriile gânduri. Ai vrea să fii tu cea care stă în centrul fericirii celor pe care îi iubești, fiind izvorul zâmbetelor lor și călăuza perfectă spre îndeplinirea oricărui vis. Dar în același timp ai vrea să fii cea în fața cărora cei ce ți-au greșit să tremure de frică, pentru că teama lor ți-ar umple sufletul de fericire; ai vrea să-i vezi pe cei ce îi urăști căzând într-un abis al agoniei, suferind și vărsând șiruri de lacrimi, să-i urmărești mergând pe marginea prăpastiei și să le zâmbești atunci când vor cădea, spunându-le că tu ai fost cea care i-a îndrumat spre blestematul loc. Tu, draga mea, ești înger și demon, lumină și întuneric, iubire și ură ascunsă într-un trup ce pășește fără să lase urme. Tu ești cea care stai în loc când întreaga-și ființă ar vrea să fugă undeva departe și alergi ca nebuna când în sfârșit pare că și-ai găsit locul. Tu apui da chiar dacă urlă sufletul tău spunându-ți și implorându-te să spui  nu, și spui  nu, chiar dacă întreaga ta ființă și-ar fi dorit un răspuns pozitiv. Tu poți să minți spunând adevărul fiindcă tu nu știi ce e adevăr și ce e minciună. 
     Nu știu unde vei ajunge. Pari că nu ai nimic de ascuns, când de fapt tu nu lași nimic să se vadă. Nu știi încă ce îți dorești dar îi spui timpului că vreo ceva și aștepți ca el să îți aducă. Te lupți pentru fiecare nimic și nimicul te copleșește. Ți-e teamă de iubire și totuși o cerșești fiind gata să te arunci în genunchi implorând să o strângi la piept și să o păstrezi o veșnicie. Cine ești, draga mea și ce vrei cu adevărat? Deși te cunosc de o viață, nu știu nimic despre tine. Reflexia din oglindă mi-e mai străină acum ca oricând. Știu că vei reuși cumva. Eu am încredere în tine, draga mea. Doar taie-ți una dintre aripi și construiește-ți un drum. Decide pentru tine. Am obosit să stau în același loc, mi-e frig și mi-e sete. Mi-e teamă ca-mi voi găsi aici sfârșitul și nu e acesta locul meu. Deschide ochii, draga mea!

luni, 21 aprilie 2014

Clipe

    S-au transformat în amintiri. Frumoase amintiri... Treci prin locurile ce le-ai mângâiat cândva cu pașii tăi, fără să te gândești că va veni o zi când îți vei simți tălpile arse la atingerea lor și sufletul îngreunat de tristețe. Dacă ți-ar fi spus cineva că îți va fi dor de o bancă, de un drum uitat de lume, de un colț de stradă, te-ai fi gândit că nu știe ce spune, că te leagă de lucruri prea mici, neînsemnate. Acum, ai ajuns să le vezi ca parte din trecutul tău, din clipele ce au apus deja. Te uiți în gol și te vezi pe tine, proiecția ta, ești spectator la spectacolul amintirilor în care tu aveai rolul principal. 
     E adevărat! Ne dăm seama de importanța unor lucruri abia când le-am pierdut. Și am lăsat în urmă atât de multe... Am pășit spre înainte și nu ne-am mulțumit doar cu mersul, ci am alergat frenetici crezând că vom descoperi fericirea. Acum ne-am oprit pentru câteva clipe. Ne-am dat seama că am lăsat în urmă o parte din noi, poate chiar cea mai frumoasă parte... Îndrumați de ambiție, orgolii prea mari, credințe în ireal, iluzii crude, am ajuns nicăieri plecând de undeva. Și-am vrea să ne întoarcem, să prețuim totul ce era ascuns sub imaginea nimicului, dar e mult prea târziu. 
     Îmi e dor și recunosc asta. Nu în fața lumii, ci în fața mea, fiindcă eu sunt singura care știe ce a pierdut și singura care regretă acum. Îmi e dor de oamenii alături de care ziua se transforma în noapte în câteva clipe și drumurile nu erau vreodată prea lungi ci numai bune de luat la pas, de oamenii care îmi puneau mereu zâmbetul pe chip. Găsesc acum frânturi din ei în cei ce mă înconjoară fiindcă, fără să vreau, îi caut cu o obsesie lipsită de margini. I-am pierdut, pe unii iremediabil și odată cu plecarea lor, am pierdut o parte din mine. Mi-e dor de nopțile în care respiram aerul rece și nu fumul de țigară dintr-o cafenea, vedeam cerul și-mi puneam dorințe la stele căzătoare, povesteam și ne amuzam de la nimicuri. Mi-e dor... 
      Mă cuprinde un frumos sentiment când privesc în urmă și-mi mângâi sufletul cu amintirea clipelor ce nu mai sunt. Deși nu e chiar simplu de admis, în final, ne rămân doar amintiri.
     

joi, 3 aprilie 2014

Lipsit de iertare

Nu-mi cere să iți vând speranțe,
Nici de iertare să îmi spui,
Când eu aș pune-n armă gloanțe
Și nu aș spune nimănui.

Eu ți-aș clădi, plângând, sfârșitul,
Fiindcă de vreme ce respiri,
Îmi plâng durerea răsăritul
Și nopțile cu amăgiri.

Te văd străin, deși prin mine
Curge ființa ta întreagă. 
Dar nu mai pot să cred în tine
Și uit de tot ce ne mai leagă. 

Eram copil și nu credeam
Că răul poate să existe.
Dar când pe tine te vedeam,
Aveam atâtea zile triste...

Și am crescut și-am înțeles
Că ești un demon, fără milă.
Dar chiar și-așa...nu am de-ales
Oricât mi-ar fi mie de silă. 

Și n-am putere să-ți transfom
Puterea ta doar în durerea
Ce-ai răspândit ca un neom
A cărui ură-i e averea...

Și m-aș fi răzbunat pe tine
Cu armele ce-ți aparțin.
Și aș fi vrut să-ți dau din mine
Măcar o parte din venin.

În fața ta sunt o copilă.
Nu pot să-mi schimb încă destinul.
Dar nu voi fi mereu umilă
Și te voi învăța ce-i chinul.

Și singur când te vei găsi,
Să nu mă chemi și nici să plângi.
Ci să înduri și zi de zi,
La fel ca mine, să te frângi!

Iertarea îți va fi străină
Și nici de milă nu vei ști,
Că tu ești demonul de vină
Pentru durerea-mi, zi de zi!


sâmbătă, 1 martie 2014

Tablou


Ți-ai așezat chipul în palme
Și te ascunzi de-a lor privire.
O fi pierdut, sau poate doarme
Acel destin cu fericire.

Și pe pământ ți-ai întins trupul
Și pari că-i ceri să te primească,
Dar nu ți s-a scurs încă timpul
Și nu-i nimic să îl oprească. 

Și nu-ți cunoaște suferința
Nici marea, cerul, nici pământul,
Că ți-ai ascuns chiar și dorința
Să n-o mai poarte nici chiar vântul.

Nu-i nimeni să te înțeleagă
Când suferi în tăcere vie,
Și ești bucăți, deși întreagă
Când tot ce-a fost n-o să mai fie.

Și te privesc din depărtare
Cum te topești  și-ți plângi iubirea.
Și te ridici, dar tot te doare
Și-ngenunchezi cu fericirea.

Ești un tablou al suferinței
În care tu, femeie, una,
Ai căzut pradă umilinței
De-a fi pe jos și nu cu Luna.

marți, 18 februarie 2014

...

      Timpul vindecă. Vindecă și cele mai adânci răni. Dar nu a învățat încă să facă asta fără să lase cicatrici. M-a vindecat și pe mine. Dar de fiecare dată când mă uit, îmi văd semnul de pe suflet care spune că a fost acolo rană adâncă. Tu în schimb, ai doar un semn pe orgoliul tău, prea fin ca să iți pese chiar și de existența lui, prea mic pentru a-ți da seama de greșeli, prea bine ascuns pentru a fi găsit și totuși prea greu de uitat. Ție ți-ar fi fost, dacă nu imposibil, mult prea greu să ai o cicatrice pe inimă. Asta doar pentru că inima ta nu este legată de suflet și nici de iubire. Ea există doar pentru a te ține în viață pompând frenetic sânge în vene. Uneori mi se pare că trăiești dar nu ai habar ce e viața. Nu știu cum poți face asta, dar se întâmplă să-mi doresc să pot fi ca tine, să nu simt, să nu cred, să nu sper, să nu lupt pentru lucrurile greu de atins și cel mai important să nu-mi peste.  Pentru tine, o ușă închisă e doar o ușă închisă. Pentru mine e o provocare și nu pot să nu lupt încercând să o deschid fiindcă mă obsedează să știu ce e dincolo de ea, însetată de răspunsul la întrebarea Ce ar fi dacă?. Vei rămâne cu sufletul curat și necunoscător. Dar degeaba va fi fin la atingere, fără urmele grele lăsate de răni, când va fi gol. Pe mine timpul mă va vindeca și mă va purta prin viață, fiindcă eu voi trăi, îmi voi „tatua” sufletul și-l voi îmbrăca în amintiri, fie ele și amare. Pe tine însă, timpul te va ucide.

miercuri, 29 ianuarie 2014

Aceleași drumuri vechi și noi

În umbra timpului pierdut
Îmi aduc pașii tot spre tine.
Și-am vrut prea mult, dar n-am putut,
Să te dezleg cumva de mine.

Și merg pe drumuri vechi și noi
Gândindu-mă la pașii tăi.
Îmi port destinu-n vânt și ploi,
Pierdută pe-ale sorții căi.

Și mi-am dorit să te port pierde
Prin gânduri, vise și-amintiri...
Ți-aș spune multe...Nu m-ai crede..
Ești încă viu în amăgiri...


Și ești aproape, dar mi-e teamă
Că tot departe ai rămas.
Dar ai ceva ce tot mă cheamă
Să merg spre tine, pas cu pas.

Am obosit să lupt cu mine, 
Mă pierd, mă uit, nu mă găsesc.
Și-aș vrea s-ajung cumva la tine
Însă mă faci să mă opresc.

Și-am să mă sting visând la noi
Și doar iubirea-mi e veninul.
În ochii tăi pierduți și goi
Sperând să fiu, mi-oi duce chinul.

Pentru cei ce au ales să plece

    Mi-am promis că o să încetez să îmi mai pese de cei care au plecat, voluntar, din viața mea. Mi-am promis că nu o să-i mai port în gând și că o să încerc să-i șterg din amintiri și din suflet. Nu sunt eu cea care trebuie să plătească pentru deciziile lor și nici nu ar trebui să le port de grijă din moment ce ei au ales că le e mai bine fără mine. 
    Mi-am promis atât de frumos... Și la fel de frumos m-am mințit. Nu pot să îi uit, nu pot să nu mă întreb unde sunt, nu pot să nu îmi fac griji pentru fericirea lor. Mă întreb dacă sunt singuri, dacă cineva le este alături așa cum le-am fost eu. Nu pot să îi încui în amintirile uitate. Trăiesc cu iluzia faptului că i-am eliberat când îi țin atât de strâns în brațele sufletului meu. Sunt poate mai prezenți ca oricând și fiecare pas făcut pe marginea prăpastiei îl simt de parcă ar fi al meu și mă tem pentru căderea lor. Aș fi vrut să pot să îi prind, să-i întorc pe un drum poate ceva mai bun. Dar au ales să plece și eu mă simt de parcă am mâinile legate, ochii mi-au orbit deși urlă că vor să vadă și glasu-mi nu poate străbate lumea pentru a se face auzit.
     Ei au ales să plece. Atunci, eu am ales să-i las doar pe ei să decidă, nu am încercat să îi opresc. Acum, le port de grijă de aici, visând că voi fi cândva acolo, mai aproape de ei, privindu-i totuși de la distanță și zâmbind, hrănindu-mă din fericirea lor. Le-aș spune doar că nu i-am uitat și că nu îi voi uita, că voi fi mereu în același loc, ca atunci când vor avea nevoie de mine să mă poată găsi, voi fi aici, legată de trecut și visând la un viitor mai bun, nu al meu, ci al lor.

Străinul perfect

Tu ai fi fost străinul perfect. Nu te-aș fi iubit și nu aș fi sperat.. Eu nu aș fi știut să ai vreun defect. Străinul meu perfect...c...