Întâlnire în vis

Dincolo de cer și stele,
S-a ascuns un zeu al nopții
Ce presară printre ele 
Chipul tău și voia sorții.

Și în vise mi te-aduce
Și m-obligă să te țin
Ca să-mi fie somnul dulce
Făr` al depărtării chin.

Soarele dușman îmi este
Fiindcă ochii mi-i deschide
Și-atunci zeul din poveste
După raze mi te-nchide.

Am s-aștept din nou apusul
Și-apoi noaptea să mă fure
Și-ți voi regăsi surâsul
Într-un vis din gânduri pure.

Nu știu de-i vorba de iubire...

Nu știu de-i vorba de iubire
Sau poate de un joc prostesc,
Dar rămân mută de uimire
Și-ncet tresar când te-ntâlnesc.

Și într-un fel îmi este teamă
C-am să te pierd, că ai să pleci...
Și-atunci mi-ești drag și bag de seamă
Că nu o să te uit în veci.

Aș vrea să stau cu tine-n brațe
Încă o clipă, înc-o zi...
Te rog plângând, nu-mi da speranțe!
Nu mă lăsa a te iubi!!

Tu nu mă poți iubi pe mine!
Eu asta simt! Tu spui ce vrei...
Eu mi-am legat viața de tine
Și mult vor plânge ochii mei...

Totul şi oricare

        Uneori, ceea ce ne dorim se întâmplă prea târziu, căci atunci când am fi vrut să se întâmple, ar fi fost prea devreme.
        Mi-a fost dat să trăiesc o iubire, poate prea mare pentru cât putea sufletul meu să îndure, poate prea tăcută pentru ce ar fi vrut inima mea să audă. Şi am simţit fiorul dulce al iubirii prin întreg trupul meu, iar ochii îmi erau înlăcrimaţi, buzele împietrite şi respiraţia înceta să mai existe preţ de câteva secunde, momente în care nu mai puteam auzi decât bătăile disperate ale inimii ce încerca să evadeze din trupul ce o ţinea captivă. Simţeam un dulce tremur ce mă sleia de puteri şi mă luptam cu mine însămi, încercând să nu cad pradă, definitiv, sentimentelor. 
       Îl priveam pierdută, analizând subtil chipul lui care, deşi nu reuşea să atingă perfecţiunea, mie îmi părea mai aproape de ideal cu fiecare defect pe care îl descopeream. Sub sprâncenele lui arcuite, ce pun parcă întrebări spre a-i demasca nerăbdarea şi curiozitatea, găseam acei ochi extrem de frumoşi prin banalitatea lor şi nu-mi puteam lua privirea de la ei decât atunci când îi redescopeream buzele şi mă lăsam cuprinsă de mişcările lor, urmărindu-le fără să mă pot sătura. 
       Clipe de tăcere, sau poate cuvinte fără rost, au pecetluit soarta iubirii mele. Îl regăseam mereu în vis şi îmi vindeam iluzii crezând că aşa îmi voi putea minţi sufletul. Dar sentimentele creşteau fără să-mi pot da seama, iar mine ardea ceva ce îmi doream să se fi stins. Iubeam cum nu iubisem vreodată, iubeam cu întregul meu suflet şi uitasem de existenţa unui glas al raţiunii. Iubeam în tăcere ştiind că el nu mă iubea şi nu m-ar fi iubit vreodată, iar eu devenisem vânzătorul de speranţe al cărui client fidel eram tot eu, chiar dacă ştiam că ceea ce vinde nu va transforma iluziile în realitate. 
        Am descoperit că timpul are puteri ciudate. În trecerea lui a adus uitarea şi iertarea, a reuşit să mai stingă din flacăra iubirii şi să mângâie o inimă frântă, un suflet trist, arătând drumul spre -înainte-, drumul spre -va fi bine!-. M-a învăţat cum să mă hrănesc din realitate şi doar să gust din iluzii. Şi pot acum să îl privesc zâmbind, să-mi recunosc mie că l-am iubit enorm. Însă privirea mea s-a schimbat, iar pe el,cel ce era totul, pe el acum îl văd ca pe oricare, fără să uit însă de locul ce l-a avut în sufletul meu.