Te-am pierdut cumva, cândva...

     Te-am pierdut cumva, cândva. N-aș putea să-ți spun unde și când, fiindcă nici eu nu mi-am dat seama atunci. N-aș putea să spun nici ce sau cine ești. Nici acest lucru nu îl știu. Defapt, nu știu despre tine prea multe. Știu doar că te-am pierdut. Simt asta în fiecare clipă! Simt că nu ești aici... Îți simt cumva- într-un mod ciudat, ușor confuz și intrigant- lipsa...
     Îmi pun întrebări fiindcă vreau să aflu cine sau ce ești de ai dat naștere atâtor lacrimi. Dar eu am pierdut în trecerea vremii atât de multe... De unde să știu acum care sau cine să fi fost tu, când te-am pierdut și care să fi fost locul în care ale noastre drumuri s-au separat? Nu știu... Sau poate că undeva, în adâncul inimii, știu prea bine acest lucru, dar sunt oarbă și oricât aș încerca nu aș putea să zăresc adevărul. Dar poate îmi e teamă să recunosc, să aflu, poate eu te-am alungat, poate am greșit cumplit și nu te mai merit și de aceea m-ai părăsit, poate mi-am dorit să te pierd și ai aflat cumva sau mi te-au luat de lângă mine cei ce știau că asta îmi doresc, poate nu mi-am dat seama că încep să pășesc singură decât prea târziu.
     Poate, poate, poate... Cert este că te-am pierdut. Și odată cu tine, mi-am pierdut liniștea. De atunci te caut mereu, fără să știu ce caut, dacă ar trebui să te caut sau așa e mai bine, dacă te voi găsi vreodată, dacă te merit, dacă mai am nevoie de tine, dacă pot trăi fără tine, dacă te mai vreau, dacă locul tău e în preajma mea, dacă pot trăi fără tine, dacă prezența ta naște mai multe lacrimi decât absența-ți, dacă...Dar te caut continuu... M-am obișnuit să fac asta sau poate că inima e cea care îmi spune să nu mă opresc.
     Te-am pierdut cumva, cândva și-mi pare rău! Acum însă te caut. Dacă nu te voi găsi, voi răsfira prin lume cuvinte care să te facă să afli că te-am căutat și încă te mai caut. Iar dacă al meu efort va fi în zadar, te rog să mă cauți acolo unde știi că m-ai lăsat, fiindcă odată ajuns ăn acel loc, toate drumurile te vor aduce la mine. Și sper că de eu nu voi reuși, mă vei găsi tu pe mine, cea ce te-am pierdut cumva, cândva.

Crezând în oameni

     Am auzit de atât de multe ori oameni care spun că nu e bine să crezi în oameni... Dar eu, eu iubesc oameni și obișnuiesc să-mi caut casa în preajma lor și, de ce nu, în sufletul lor.
     Poate că aveau dreptate. Aveau dreptate toți cei care spuneau să nu crezi în oameni... Fără să îmi dau seama, am cunoscut trădarea. M-am lăsat îmbrăcată în vorbe și m-am amăgit cu căldura lor. Dar faptele sunt cele care grăiesc adevărul. Încrederea pe care credeai că o merită, ajunge într-o clipă să fie fără folos, aruncată într-o uitare profundă prin prisma regretului dăruirii ei. Oamenii te dezamăgesc atât de repede și cum nimic în astă lume nu o poate face. Îți provoacă răni adânci ce se acoperă în timp, dar a căror cicatrici au grijă să îți amintească în mod constant că, în ciuda dorinței tale de a uita, acele clipe au fost realitate și nu vis. Ai trăit în ele fie fericire, fie tristețe și într-un colț de suflet se vor ascunde cu grijă ca la momentul oportun să-ți zâmbească dulce sau ironic. Oamenii mint. Dar mint frumos astfel încât tu să crezi așazisul adevăr.Și când îți dai seama, e mult prea târziu ca tu să mai poți schimba ceva.Oamenii caută oportunități, momentul oportun pentru ei. În fața tuturor lucrurilor este pus sinele și ceea ce le oferă mai mult.
     Eu am crezut în oameni, în cuvinte, în iluzii. Adevărul m-a lovit, m-a pus la pământ. Acum încerc să mă ridic și mă cert aspru pentru naivitatea mea. Pretențiile-mi la maturitate s-au spulberat într-o secundă când am realizat cât de ușor gust din neadevăr. Și pentru greșeala mea, sunt singura care merită să plătească. Și plătesc. Doar că nu m-aș fi așteptat ca prețul să fie atât de scump.
    Obișnuiesc să regret deciziile pe care le iau. Acum regret. Poate voi învăța, în timp, să nu mai cred la fel de mult în oameni, când singurul om în care trebuie să cred sunt chiar eu.

Dac-ai ști

Dac-ai ști cum plânge Cerul

Și te-ai duce să-l alini,

Eu aș fi singur pe lume

Și-aș păși pe-un drum de spini.

Dac-ai ști cine-i durerea

Și de ce mi te-a adus,

N-ai mai  căuta răspunsuri,

Ci ai sta unde te-a pus.

Dac-ai ști ce simte omul

Cand e singur, singurel,

Tu te-ai duce după dânsul

Și-ai sta tocmai lângă el.

Dac-ai ști unde-i norocul

Și de ce nu te-a găsit,

Cerceta-ai lumea toată

Ca să fii tu fericit.

Dac-ai ști ce e iubirea

Și-ai simți ce simt și eu,

Ai lăsa și tot și toate

Și-ai sta lângă pieptul meu.

Si totusi suntem cumva aceeasi

    Si totusi suntem la fel... Sentimentele sunt aceleasi pentru toti. Se nasc in diverse circumstante dar te cuprind fara sa iti dea o sansa de scapare.

    Iata-ma acum cu ei. Ii cunosc si nici nu stiu cine sunt. Dar ei impreuna sunt un singur suflet. E poate pentru prima data cand se vad si parca se cunosc de o intreaga viata. Vorbesc aceeasi limba,limba lor... Nu sunt multi cei care ii inteleg, iar eu m-am ascuns timida printre ei. Ii iubesc!  Pentru ei, muzica vorbeste!
     Feminitatea ei a atinge paroxismul tocmai prin glasul masculin pe care il aduce cumva intr un plan principal. Iar ei, ei nu se mai pot satura de vocea ei si o sorb fara sat de par ca fiecare clipa ar fi ultima in asta lume. Iar eu, eu m-am retras intr un colt, constienta fiind de faptul ca in lumea lor nu pot fi decat un intrus. Pentru ei vorbeste muzica,ea e limba lor, regina in fata careia ridica un frumos palat in zidurile caruia o chitara isi gaseste universul. Ei traiesc muzica.. Efectiv, ii iubesc! 

     Unde e vocea mea? Vreau sa pot vorbi cu ei fiindca ii inteleg poate mai bine decat pe mine...dar ei nu ma inteleg. 

      El s-a indragostit! S-a indragostit de vocea ei, de trupul firav care emana o putere ce l fascineaza. Cuvintele i sunt de prisos, dar chitara ii e graiul articulat. As vrea sa il intreb ce e in mintea lui, sau mai bine zis in suflet. Mi e teama ca nu ar gasi un raspuns fiindca ceea ce se simte e atat de greu de exprimat. Eu ajung sa ii iubesc pe toti 3. Ei sunt doar unul!!! Pe chipul lor zace chinul omului fericit! Pe chipul meu se ascunde un zambet sters din teama de a nu i deranja in vreun fel!

       E de ajuns sa ii privesti in ochi si vei intelege ca orice ai face nu ii vei putea scoate din universul lor sunt inconjurati de pereti impenetrabili. Poate doar inima poate trece prin acesti pereti...

       Lumea artistilor e singura in care mi as dori sa mi port pasii. Doar ei ma pot invata cum sentimentele pot fi pecetea vietii, cum pasiunea se piate transforma in viata in sine si cum insasi viata poate fi un suflet cuprins de lumina sunetului impletit cu trairea a ceea ce exprima un simplu cuvant. 

Cine are urechi, sa auda! Si cine are suflet sa simta!

Nu te urăsc, ci-ți mulțumesc!

Cum mă-nspăimânt-a ta privire

Și vocea ta cum mă doboară...

Nu-i nimeni, jur, din astă lume,

Ca tine nu-i! Nu mă-nfioară!

Și glasul tău ușor mă frânge,

Prezența ta-mi sârnește chinul

De parcă ești în al meu sânge

Și te comporți precum veninul.

Dar tu m-ai întărit pe mine!

Îți sunt datoare cu ce sunt!

Nu m-ai lăsat să-mi fie bine,

Ci dat mi-ai greul pe Pământ.

Nu te condam și nu-ți cer milă.

Nici îndurarea nu m-ajută!

Îți mulțumesc că din copilă

M-ai făcut om în lumea cruntă.

Și țin la tine ca la suflet!

Și sufletul ți-e prețios,

Când din al meu chiar amplu urlet,

Tu n-ai găsit nici un folos...

Ți-oi mulțumi cumva vreodată!

De-aș ști doar cum să-ți mulțumesc...

Și nu m-ar crede lumea toată

Că nu t-urăsc, ci te iubesc!

Atunci eu nu îmi mai doresc nimic...

        E târziu, îmi e frig și mă cumprinde o stranie indiferență de care încep să mă tem.
        Se spune că lucrurile pe care le dorim atât de mult -încât orice sacrificiu ar fi prea mic- nu vor face cunoștință cu noi și tocmai pentru că le vrem, le cerșim și le implorăm cu atât de multă tărie și ardoare. Atunci eu nu îmi mai doresc nimic. Nu îmi mai doresc nici fericire, nici iubire. Nu mai vărs lacrimi reci sau calde, nu-mi mai las sufletul să plângă și nu mă mai cert cu Cerul pentru nimeni și nimic! Refuz să îmi mai pese, refuz să mai implor și să mă mai zbat căutându-mi zâmbetul. Așa poate se va oferi norocul să mă găsească singur și să rămână chiar și pentru puțin în lumea mea. Îmi va aduce poate doi ochi căprui a căror lumină eu să fiu, două brațe puternice în strânsoarea cărora să simt că nimic nu mă poate atinge, o inimă care să-mi șoptească prin bătăile ei ample și tăcute că fericirea m-a găsit și m-a luat captivă fără voia mea.
      M-am decis să sting ușor orice urmă a dorințelor nebune ce-mi sfarmă trupul și mintea trimițându-mă spre agonie, cu pașii siguri, dorințe ce-mi pun înaintea ochilor misterul a ceea ce va fi. Nu mai cer nimic fiindcă mă simt cuprinsă de oboseala cruntă ce s-a născut din prea multe rugăciuni ce n-au fost auzite, din prea mult regret și prea multe așteptări. Este timpul să las destinul să-și joace cărțile pe care, fără voia mea, s-a strecurat si ființa-mi. 
     Renunț să mai lupt în jocul în care eu sunt pionul pierzător, pionul care așteaptă atât de mult să atingă linia victoriei încăt se împiedică la ultimul pas tocmai pentru că își dorește prea mult. Eu nu îmi mai cer nimic și mă oblig să învăț tainele momentului, să cunosc surpriza, neașteptatul fiindcă dezamăgirea doare mai mult decât indiferența și neșansa.
     Nu-mi mai doresc nimic! Mă aude careva??? Nu îmi mai doresc nimic...

Viața ne desparte

Mă doare fără tine...

Mă doare lipsa ta.

Te vreau să fii cu mine,

Te vreau în lumea mea.

Dar timpul a trecut

Și tu te-ai dus departe.

Mă doare și-a durut

Că viața ne desparte.

Te caut cu privirea, 

Cu inima te simt.

Tu ți-ai găsit pieirea,

Dar eu tot mă mai mint.

Și unde ești tu oare?

De ce mi te-a luat?

Nu știe că mă doare?

Mă doare c-ai plecat...

Să ai grijă de tine, 

Să ai grijă de-ai tăi!

Nu știm ce va fi mâine, 

De vom fi buni sau răi...

Tu Cerul ni-l deschide,

La tine ne așteaptă

Și ochii mi-oi închide

În lumea cea nedreaptă.

Și nici nu știu cum trece timpul și nici nu știu unde-ai ajuns. Eu știu doar ca mi-e dor de tine și nu-mi explic de ce te-ai dus...

În spatele ochilor stinși

     Recunosc! Mi-a fost atât de teamă de tine... Tu ești un om de piatră și din spini. Mi-e greu să te clintesc, să te lovesc sau să te dobor și de mă apropii de tine să te îmbrățișez încep a sângera. Tu mă respingi atât de puternic încât îmi e teamă de tine, îmi e teamă de cuvintele tale, de privirea ta...

    Te-ai închis într-o lume doar a ta. Afișezi putere și inspiri teamă. Ai reușit să câștigi respect. Ai uitat însă că oamenii se mai hrănesc și cu iubire, cu iubirea ce o oferă și o primesc. Te-ai obișnuit să crezi că ceea ce ne-ai lăsat să vedem este adevărul. Dar fiecare om are o mască, mai transparentă sau nu, iar tu ai masca ta. Te-am găsit în spatele ei, în spatele sprâncenelor încruntate, a replicilor aspre care deși cer răspuns, nu-l vor primi. Te-am găsit pe tine, omul din spatele vocii sobre, ochilor stinși, buzelor arcuite atât de profund spre bărbie. Credeam că sufletul tău este vid, că sentimentele ți-au fost furate pe rând în trecerea timpului, că ești ceea ce eu numesc un om gol, mecanizat. Și într-o clipă m-ai făcut să zâmbesc, să te descopăr pe tine, cea ce nu-mi închipuiam că (mai) ești, m-ai făcut să te iubesc! 

    Îți mulțumesc din suflet pentru că m-ai lăsat să te cunosc, pentru că mi-ai arătat cine ești și ce ești. Nu te mai pot asemăna nici cu piatra nici cu spinul când simt nevoia să te strâng în brațe. Iar ochii tăi, ei sunt cei ce mi-au arătat umanul ce părea să lipsească. Uscați și lipsiți de fericire, iată-i acum în jocul lacrimilor strălucind umezi și vii. Plângi și zâmbești, regreți și privești spre ce va fi. Ai câștigat respect. Acum însă, îți dăruiesc admirație și iubire. Te rog să ții minte că nu poți să decazi dacă îți deschizi sufletul, ci doar să dovedești lumii că meriți atât de mult... Deschide-te precum o carte și lasă-te citită! Ai atât de multe de oferit...Și deci, frumusețea chipului tău nu e altceva decât o oglindire a frumosului tău suflet. În ciuda anilor ce au trecut, mai ai un singur lucru de învățat: să te lași iubită! 

    Îți mulțumesc pentru faptul că mi te-ai arătat! Oh, Doamne...Ce o fi oare sub măștile ce le văd zi de zi? Ceva îmi spune să caut în esență și nu în aparență...

   

Am uitat oare? Dar timp, timp mai avem?

      E liniște. Poate că e însă prea multă liniște. Aș vrea să aud ceva, să simt că în jurul meu există viață, există oameni, există și copii. Dar nimic... Este doar o liniște cumplită ce mă scoate din minți și mă face să țip cu glasul mut al sufletului, să cer în disperarea gândurilor să aud un simplu glas.

     Îmi spun sec: poate că am uitat -să mai fim-... Mi-e teamă că am uitat să mai trăim. Noi, oamenii, că despre noi este vorba acum, ne transformăm încet dar sigur în niște sclavi ai acestei lumi, lume condusă de, prin și pentru bani. Începem să ne robotizăm, să uităm de sentimente și de lucrurile care ne fac pe noi cu adevărat fericiți. Ne e teamă parcă să mai zâmbim și asta pentru că a zâmbi presupune un ragaz, câteva clipe doar pentru tine și sufletul tău, clipe în care nu produci nimic palpabil ci îți hrănești inima și-i arăți minții că portițele spre frumos încă mai există.

     Noi, cei din prezent și aproape sigur și cei din viitor, suntem din oarecare motiv/ motive extrem de grăbiți. Alergăm continuu de parcă ne este teamă să ne oprim. Eu mă găsesc acum singură, făcând un lucru care pentru mulți este sau a devenit străin: îmi port pașii într-o plimbare leneșă prin oraș. Și privesc. În stânga mea este o stradă. Mașini multe și șoferi turbați de o grabă cumplită pe care mă străduiesc să o înțeleg. Îmi spun că zidurile și clădirile nu au picioare să fugă, că un om care își dorește să te (re)vadă, te așteaptă, dacă iubești punctualitatea, ai grijă să pleci mai devreme, dacă îți e sortit să ajungi undeva, o să ajungi fie mai devreme, fie mai târziu și alte alte chestii de acest gen. Mă desprinde rapid din lumea gândurilor un claxonat insistent și o voce masculină ce i se adresează într-o manieră vulgară ( deci prin niște cuvinte pe care nu aș vrea să le reproduc) unei doamne care-și conducea micuța-i mașină crem, în limitele legale, fără să pară că accelerație este partea din mașină pe care o cunoaște cel mai bine. Deci domnul era grăbit( sau foarte grăbit).În rest( făcând abstracție de zgomotul de pe șosea) liniște și pace. Nimeni nu spune nimic. Mă simt de parcă prin prejma mea sunt numai spirite pierdute într-o lume ce le sperie, iar eu se face că le pot vedea însă de auzit nici vorbă. Și oamenii merg, pășesc-spre cine știe unde- fără a schița măcar un gest, un singur gest care să mă facă să cred că trăiesc, că au sentimente, că simt!

     Nu se mai aud nici glasurile de copii, iar tinerii au dispărut în pub-uri. E deprimant... E prea multă liniște. Cred ăsta este unul din motivele pentru care cel mai de temut lucru mi se pare singurătatea: faptul că nu aud măcar un glas...

     Și deci, ce se întâmplă cu noi? Am uitat oare să mai  să zâmbim, să trăim ( tot ceea ce presupune asta), să credem, să sperăm, să iubim, să fim fericiți? Sau nu mai avem timp să arătam aceste lucruri ci doar să le simțim preț de o secundă după care să revenim în jungla cea de toate zilele... Arătați-mi vă rog oameni fericiți, oameni care încă mai trăiesc și mai arată asta! Lasați-mă să mă hrănesc cu frumusețea existenței lor!!!

Înapoi în copilărie

       Da! În acestă luptă îmi e teamă că nu am reușit să înving. Timpul a fost mai puternic decât mine. Și iată-mă  cuprinsă de regret. Am crescut și am pierdut! Am pierdut frumusețea sufletului acela.
       Poate că este foarte devreme, dar îmi e dor de copilărie. Copiii sunt fericiți! Sunt fericiți când pe cer se sculptează un curcubeu și caută îngerii ce i-au dat naștere. Ei cred în îngeri... Sunt fericiți când văd un simplu fluture ce le dă târcoale și aleargă cuprinși de fiorul acela de parcă ar avea în preajma lor un colț din paradis. Iar noi, noi ce ce am uitat să mai fim copii, încercam să îl alungăm de parcă nu ar fi nimic mai mult decât o muscă. Copiii cred în zâne, în monștri și stele care atunci când cad îți îndeplinesc dorințe. Copiii sunt naivi, nu cunosc imposibilul. Ei nu pot primi un refuz, dar dacă îl aud nu suferă decât o clipă. Ei îți aduc doar fericire și se încarcă atât de natural din fericirea ta. Ei nu cred că zborul nu este pentru oameni și nici că cerul nu poate fi atins de pe pământ. Ei se supără atât de ușor, la fel ca oamenii mari poate. Dar ei știu să ierte, să uite și să meargă mai departe fără resentimente.
     Ce mult aș vrea să pot să mai fiu pentru câteva clipe un simplu copil, lipsit de griji, plin de vise și speranță, naivă și lipsită de răutatea asta ce îmi curge acum prin vene. Nu am nevoie de mult timp, ci doar de câteva clipe în care să redescopăr micile bucurii a căror exisență pare pierdută. Câteva clipe de copilărie într-o lume în care adulții au uitat că au fost și ei cândva copii. Mi-e dor de dulcea simplitate... Și dacă acum simt asta, mai târziu oare ce va fi? Avem atât de multe de învățat de la copii. Fericire? Să o căutăm retrăind copilăria...

Joc și sfârșit

Mă simt ca la final de drum.

Nu pot a merge mai departe.

Îmi spun să nu renunț acum,

Dar nu am cum...nu se mai poate...

Mă storc de ultima-mi putere,

Respir mai greu și mai puțin.

Mă descompune o durere

Și simt că nu o să-mi revin.

Nu imi e frică nici de moarte

Nici de o lume de apoi.

Mi-e frică de singurătate,

De ce-o fi dincolo de noi...

Aceste gânduri ale morții

Le simt acum de parcă-s vii.

Purtat vei fi în voia sorții

Și-ai să te duci, far' să mai vii.

Eu o privesc și-mi este milă..

Se stinge chiar sub ochii mei.

Și-mi spune: Să nu plângi, copilă!

Că toți intrăm în jocul ei...

Eu încă sunt aici...

     Plâng de dorul chipului tău. Îl caut în amintiri și îl găsesc ascuns în regrete, în trecut. Nici nu îmi mai amintesc când ne-am văzut ultima dată. Era parcă în parfumul verii, într-o clipă a splendidului dans dintre Cer și Pământ. Mă îmbrățișai atât de promițător... Credeam că nu aveai să îmi mai dai drumul nici măcar pentru o clipă. Mă îmbătam din parfumul frumuseții tale și mă amăgeam cu nemurirea. Îți sărutam cu foc chipul și tu mă mângâiai cu glasul tău. Precum doi îndrăgostiți, eram doi și mereu unul.
    Acum...acum ești departe. Mi se pare că tu m-ai uitat. Nu mai știi cine sunt? Sau poate adresa mea ți-a devenit necunoscută. Sunt acolo unde m-ai lăsat. Te aștept în fiecare clipă să vii și să mă lași să gust din nou din dulceața ta. Am refuzat să îmi pierd speranța, deși jocul acesta mi se pare lipsit de șansă. Dar am nevoie de tine mai mult ca oricând! Și amintirea chipului tău îmi aduce durerea pe care îmi e atât de teamă să o mai simt... Am nevoie să mă ridici către iubire! Am nevoie de căldura ta să-mi readucă la viața sufletul ce se stinge la plecarea ta.... Îmi e greu fără tine, iar tu, ca un demon al destinului, te-ai ascuns într-un univers cuprins de foc și mă privești pe mine, cea ce mă sfărâm continuu, cea ce mă pierd și sufăr căutându-te pe tine. Răutatea ta atinge paroxismul ca mai apoi să reapari în lumea mea și să-mi redai zâmbetul pierdut.
      Acum am nevoie de tine. Știu că tu ești un călător imposibil de oprit pentru vecie. Dar tot ce îți cer sunt doar câteva clipe alături de tine. Doar câteva îmi vor fi de ajuns să mai trăiesc o vreme. Nu mă lăsa să mă sting cerșind divinității să-ți rătăcească pașii în lumea mea! Nu mă lăsa să-mi trăiesc viața strigându-te pe tine, când locul tău e aici, cu mine! Ești unicul lucru pe care mi-l doresc și doare, doare cumplit să nu te pot avea...
      Unde ești tu, fericire? Cu ce oare ți-am greșit de m-ai uitat? Eu încă sunt aici, te mai aștept o clipă, un ceas, un an, o viață...

Sunt puțini, dar EXISTĂ!!!

       Trupul și mintea mi se pierd într-un joc haotic al gândurilor reci. Mă taie un fior al singurătății și cerul pare să coboare grăbit asupra mea. Îmi e teamă! Încrederea în mine a sabotat știința și a găsit căile teleportării: a dispărut brusc, s-a dus într-un loc necunoscut mie de unde să nu o pot auzi, simți si îmbrățișa. Îmi e greu să îmi port pașii când simt că mă îndreaptă spre nicăieri. Nu mai am habar de ce ar trebui să fac. Singurul lucru de care mă mai simt capabilă este să strig dupa ajutor. Dar vocea nu mă ajută. Deci strig cu vocea inimii și a sufletului ce s-au unit într-un singur glas.
       Poate părea greu de crezut, dar EI mai există încă. Și nu, nu sunt puțini la număr. Sunt numeroși chiar. Câte unul sau doi pentru fiecare. Mai greu e să îi găsești, să îi înveți să creadă în tine, să le dai șansa de a te cunoaște, să îi primești în universul tău, să le dovedești că tu ești cel/cea care îi poate întelege, să li te oferi lor fără ezitare-uitând de tine în favoarea lor-, să le deschizi ușa către cel mai prețios lucru pe care îl poți avea: către sufletul tău. Cine sunt EI? Sunt tot ce contează, sunt singurul lucru de care ai nevoie, sunt îngerii tăi cărora aripile le-au fost retezate întru căderea lor pe Pământ. Sunt sufletul și inima ta, captive într-un alt trup. EI sunt cei ce îți aud chemările când tu, lipsit de putere, nu îi poți striga. EI sunt cei cărora nu trebuie să le dai explicații fiindcă motivele le cunosc atât de bine.EI sunt cei care îți dau aripi pentru ca tu să poți cuceri văzduhul. EI îți simt neliniștea dar  mimează neînțelegerea pentru a te ridica din prăpastia în care tu îți construiești căminul. EI sunt cei cu care râzi până la lacrimi având drept subiect -nimic-. EI sunt cei cărora, într-un moment final, le-ai lăsa totul ca semn al mulțumirii și ai simți că nu ar fi de ajuns. EI sunt cei ce te ridică când disperarea te pune la pământ. EI îți sunt sora/ fratele pe care Dumnezeu i-a trimis să se nască din alt trup ca tu să ai la cine fugi. EI sunt mai mult decât decât aș putea să spun în cuvinte când pentru dânșii nu există decât -supremul absolut-.EI sunt AI TĂI!-cei ce te-ar putea doborî într-o clipă, dar nu fac altceva decât să te ridice.
        Da! Îi am și eu pe EI, am și eu îngerii mei. Oricine îi are. Important este nu doar să îi ai, ci să le cercetezi culoarea aripilor.Caută-i pe cei ce în zbor răspândesc doar frumusețea razelor. Și când i-ai găsit, nu îi mai lăsa să plece, nu-i mai scăpa din ochi ci veghează-i ca un înger, cuprinde-i în aripile tale, pretuiește-i și protejează-i pentru că ei sunt parte din familia ta, sunt parte din sufletul tău.

              Multumesc vouă pentru că sunteți puțini, dar existați!


                                

Detașare

Ți-am închinat poeme și chipu-ți l-am pictat

Și-am plâns gândind la tine, am plâns și-am așteptat.

Arunc acum  iar vualul, iluzia iubirii,

Nu mai lupt contra lumii, nu mai lupt contra firii.

M-oi reclădi pe mine c-am sărutat pământul

Cerându-te pe tine cu sufletul și gândul.

Renunț și la poeme, renunț din vina ta,

Ca să-ți aduc sfârșitul, să pieri din lumea mea...

Voi reuși cu timpul să-mi reclădesc amorul,

Voi reuși cu timpul să-mi redescopăr zborul.

Rămâi în amintire, rămâi doar în trecut

Cel ce-a pierdut deodată ce nici nu a avut.

M-oi detașa de tine și fi-vei tu străin,

Cel ce hrănit mi-ai viața cu lacrimi și suspin.

Cerul a avut dreptate

          Crezut-a Cerul că ochii lui se vor stinge. Și a lăsat stropi de ploaie să sărute pământul, pământul acela pe care până ieri se sculptau urmele pașilor lui. Luna s-a ascuns undeva în spatele norilor pentru a-și mângâia tristețea. O stea se stinge lin și sclipește orbitor preț de câte o secundă ca semn că el s-a agățat de viață și refuză sub orice chip să îi mai dea drumul. În jurul lui nu se mai varsă lacrimi că ochii tuturor au obosit parcă să mai plângă. Doar cei ce mai trec pe lângă mai lasă o urmă de regret, speranță leneșă și tristețe să mai îmbrace haina lacrimilor și să izvorască  din ochii dornici parcă să plângă. Pentru toți ceilalți izvorul a secat de ceva vreme. Se aud urlete, țipete cumplite ce se sting în durere. Dar anii au trecut. Timpul te prinde în jocul lui și uită parcă să te întrebe dacă vrei sau nu să i te alături în drumul lui ce te va duce sigur spre neființă. 

           El, el era un nimeni pentru cei mai mulți. Dar erau și cei puțini pentru care nu putea fi nimic altceva decât totul, întreaga lume. Și acum? Acum se stinge... O lumânare ce a ars leneșă lăsând ochii cei mai curați să se scalde în lumina flăcării ei.  Se caută vinovați, se pun întrebări, se cer explicații. Dar nu se schimba nimic. Pe buzele lui se clădesc cuvintele din urmă, acele cuvinte ce nasc regrete, gânduri de iertare. O fiică, un nepot și un prieten. Cu atât a mai rămas. Dar zâmbește de parcă nu s-ar întâmpla nimic. Ba aș zice chiar că tristețea ce-l înconjoară îl amuză teribil. 

             -Sunteți-voi oameni?

             -Suntem...

             -Aveți-voi suflet?

             -Avem...

             -Atunci eu nu voi fi niciodată departe. Căutați-mă acolo unde am fost mereu.

           Îl privesc și ochii lui s-au ațintit spre cer. Nu înțeleg ce vede acolo... 

           Uiteeee! O stea căzătoare!!! E timpul pentru o dorință! Hmm...Vreau sa fiu fericită, să cred în iubire, să mă găsesc pe mine cea ce m-am pierdut, să-mi smulg răutatea din suflet ca să fiu încununată de regret, ură și tristețe... Prea multe dorințe. Nu pot să mă decid. Atunci o să îmi doresc ca el, acest străin, să mai trăiască puțin -atât cât iși dorește-. Vizibil e că nu vrea să piară. Da! Asta vreau! Îl vreau pe el în viață și astfel cei  3 ce-i stau alături vor fi și ei fericiți. Asta vreau! 

           Dar ochii lui deja s-au stins...Și cerul a avut dreptate.

M-oi regasi cumva, cu timpul...

Se surpa cerul, norii crapa si ingerii din Rai coboara.
Prin ape tulburi, ganduri negre si demonii ajung sa moara.
Eu inchid ochii.Nu-mi mai pasa. De parca nici n-as mai trai...
Ma ard dureri si ma ingheata acele ganduri de-a muri.

M-am detasat de toti, de toate si nepasarea ma cuprinde
Si-n jurul meu se simt regrete si un foc de lacrimi se aprinde.
Unde-s speranta si visarea, prin ce ocean s-au mai ascuns
De-au devenit de negasit, de neatins, de nepatruns...

Si cand m-am linistit o clipa, razboiul iar a inceput,
Ca-n sufletu-mi se da o lupta si doare acum cum n-a durut.
De s-ar surpa acum pamantul sa cad, sa pier, sa fiu uitata,
Sa nu mai mai gaseasca nimeni si eu sa uit de lumea toata...

De ce gandesc atat de sumbru? Cum am ajuns sa ma sfaram
Cand eu aveam atatea visuri de puteam muntii sa-i daram...
Dar sufletul imi e pustiu si nu cunoaste ce-i iubirea
Si nici iertarea n-o mai stie si eu ma pierd din nou cu firea.

Si nici de-as vrea nu se sfarseste acest destin ce-a naruit
Sperante, ganduri, idealuri, ce-a fost frumos si ce-am iubit.
Si nu mai stiu nici cine sunt, nici in ce lume m-am nascut.
M-oi regasi cumva, cu timpul, pe mine, cea ce m-am pierdut.

Vei fi fericit!

Copil din flori de luna si lacrimi din apus,
Te cauta destinul si tu iar te-ai ascuns.
Cersit-ai fericire, iubire ai cerut
Si-ai disparut, copile, cand toate-au aparut. 

Cum reusesti mereu, eu nu pot sa-nteleg.
De-as fi in locul tau, as sti ce sa aleg.
Cand totul ti-e usor, dispari pierdut in soarta
Si-apari din umbra vietii cand greul ti s-arata.

Mai lupti cu raul sortii, invingi si esti invins
Dar flacara din tine s-a nimicit, s-a stins.
Tu esti cladit din ura, din vis si din frumos
Si te ridici cand pare ca locul tau e jos.

Sa fie ghinion, sa fie rea vointa...
Mi-e mil-acum de trupu-ti si de a ta fiinta!
Dar sa mai ai rabdare, copile mult iubit, 
Ca te-o gasi destinul si fi-vei fericit!

Lipsita de putere

      Nu mai sunt o luptatoare. Am uitat sa mai tin cu dintii de lucrurile la care tineam, de idealurile la care aspiram, de persoanele pe care le-am iubit, le iubesc si le voi iubi mereu.
      Poti sa imi vorbesti de speranta. Eu o sa cred doar in regret. Imi poti vorbi despre viitor dar prin buzele mele nu vor rasari decat povesti ale trecutului. Imi vei cere sa zambesc iar eu nu-ti voi putea raspunde decat cu lacrimi. Imi vei spune ca ma iubesti, iar eu te voi saruta cu dor si  iti voi da drept raspuns un simplu"te-am iubit!". Sunt gata sa renunt la toti cei pe care ii iubesc. Motivul e straniu in banalitatea lui: am obosit sa ofer, am obosit sa astept, sa sper ca va veni si clipa cand voi primi. Poate in cartea destinului meu un capitol lipseste. Acel capitol al iubirii, al fericirii ca ideal si realitate. De voi fi intrebata de aceste pagini ce lipsesc, voi raspunde sec: unora nu le este dat sa fie fericiti- cel putin nu tot timpul- dar le este data in schimb puterea de a-si impune sa creada ca asa este cel mai bine, ca asa ar trebui sa fie.
      Nu sunt un suflet/ un om pierdut iremediabil, definitiv. Insa acum sunt lipsita de puteri. Mi-au fost de ajuns cateva momente, cateva cuvinte ca eu sa cad brusc. Las armele jos. Nu mai vreau sa lupt. Ce rost are sa lupti stiindu-te lipsita de putere si inevitabil invinsa. Ma las purtata de indiferenta, de o lipsa crunta de sentimente. Ma detasez pentru putin, ca mai apoi sa revin cu o pofta nebuna de viata si iubire. 
     

Scrisoarea dusmanului deja invins

      In curand va incepe pentru mine un nou "razboi". Fara sa vreau, mi-am mai sculptat un dusman intr-o lume in care prea multi imi sunt impotriva si prea putini ma cunosc.



                                Dragul meu dusman, 


            Indraznesc sa incep cu " dragul" pentru ca inca mai cred ca in spatele umbrelor reci, ce mi-au fost date sa le vad si sa ma inspaimante, inca mai exista o frumusete a unui suflet cald ce a fost impietrit in circumstante sumbre, ce a fost alimentat cu ura, spaima si regret. 
         Ai inceput un razboi in care, fara sa existe vreo urma a unei minime remuscari, m-ai tarat si m-ai aruncat fara voia mea.  Cand ti-ai atintit armele asupra mea am ales sa ma ascund. Nu mi-au placut niciodata luptele si mai cu seama cele in care eu ma regasesc intre protagonisti. Am ales ignoranta in schimbul unui joc copilaros ce urmeaza sa atinga limita-mi de suportabilitate.
         Acum eu nu am puterea de a decide, de a opri acest "razboi". Nu vreau sa lupt dar orgoliul meu se cere aparat. Tu stii prea bine ce inseamna sa iti protejezi orgoliul, sa simti o pofta nebuna de a-l apara. E posibil sa gresesc dar cred ca doar acest orgoliu nebun te-a facut sa vrei sa ma distrugi.
        Sa ne oprim asupra urmarilor acestui"razboi" ce va incepe curand. Da-mi voie sa iti spun ca nu va fi un invins si nici un invingator. Ne vom lupta degeaba. Tu vei vrea sa ma distrugi. Eu iti spun ca nu e nimic de distrus. Iar eu ma voi lupta ca sa ma apar si tot zadarnica va fi si lupta mea cand stiu atat de bine ca nu sunt multe lucrurile pe care le protejez orbeste. Vezi tu, dragul meu dusman, eu sunt un mare castel de nisip. Ma ridic incet in lumina dulce si calda a soarelui, ma ridic din cate un pumn de nisip pe care multi nu s-ar sfii sa il arunce, ma ridic din inutil si din comun, ma ridic din ceea ce altii calca in picioare fara sa priveasca o secunda in jos. Insa ajung in timp un frumos castel de nisip. Privirele multora se atintesc asupra-mi. Eman bucurie, cersesc aplauze, culeg zambetele ce sa nasc la vazul meu. Din cand in cand o parte din mine se mai sfarama. Ajung singura din nou. Dar materialul din care sunt facuta e atat normal, lipsit de valoare si usor de gasit incat nu dureaza mult pana castelul e din nou intreg, e din nou in vazul lumii, e din noua apreciat si privit ca pe o frumusete rara. Tu, dusman al meu, iti indrepti armele catre mine, cauti sa ma lovesti, sa ma faci sa plang. Din nisip izvoraste greu apa, deci lacrimile mele vor fi ascunse cu grija printre coridoarele castelului pentru ca tu sa nu le vezi . Vezi tu...eu sunt cladita din nisip. Armele iti sunt de prisos. Nu e nevoie decat de o rafala de vant si eu dispar. Doar de vant...doar de atat este nevoie. In spatele maretiei mele, in impozantul castel ce iti inspira putere, maretie, forta, capabilitate nu este decat nisip asezat astfel incat sa capete forma unei masti a puterii. Important este sa nu uiti doua aspecte: banalitatea materialului din care sunt cladita si felul in care sunt cladita. Singura nu as reusi sa fac nimic. Dar sunt cei ce pun fiecare cate un pumn de nisip, fie el curat, fie el murdar si urat mirositor, fiecare aducandu-si aportul mai mult sau mai putin. Si ma cladesc pe mine, cea ce stau astazi in fata ta, gata sa o distrugi stiind ca nu iti va fi greu sa ma darami pe mine ci sa-i gasesti pe toti cei care ma recladesc de cate ori de cate ori ajung din nou sub picioarele dusmanilor mei. Dar marturisesc ca este o onoare sa fii calcat in picioare de un dusman puternic si satisfactia de a te fi ridicat de sub talpile lui e mai mare ca a oricarei lupte seci ce mi-a fost dat sa o castig candva. Mai am inca o urma de credinta ca ai mei claditori nu vor uita nici de aceasta data de mine si ma vor ridica din nou. Iar eu pentru ei voi fi motiv de mandrie si voi cauta prin simplitatea mea sa le fiu izvor in desertul tristetii, sa sap in piatra regretului si sa daram zidul sperantelor apuse. 
       Daca intreaga ta fiinta depinde de acest "Razboi", atunci il vom purta...

                                                                       Cu increderea unei schimbari,
                                                                                                al tau dusman invins.



       Marturisesc ca nu mi-e teama de acest "razboi", ci de lupta ce-o vor da claditorii mei pentru ca eu sa ma ridic din nou. Si teama imi e ca de asta data voi fi cladita din nisipul acela rece al noptii, de cei ce ma ridica doar din placerea de a ma vedea cazand. 

Sunt singura. Doare...

Visez si traiesc,
Urasc si iubesc.
Ma pierd si ma doare.
Speranta-mi iar moare.

Il caut plangand.
Il gasesc iar razand.
Il am doar in gand.
Iluzii imi vand.

Mai caut iubire
Si cer fericire.
Mi-e teama prea tare...
Sunt singura. Doare...

Diferita in normalitate

     M-au cuprins o sumedenie de ganduri reci. Ma simt plina de ura! Si ura asta ma face sa vad lucrurile atat de sumbre, atat de lipsite de farmec, de frumos sau de speranta. Ciudat sentiment... Simt nevoia sa critic, sa tip, sa alerg spre nicaieri! Ma scald intr-o nebunie a durerii, a gandurilor negre. Nu mai vad in oameni decat raul pe care l-au facut cumva, micile greseli ce mie mi s-au parut adevarti giganti intr-un camp al erorilor. Cert este, cel putin in viziunea mea, ca valorile s-au pierdut in timp, ca lucrurile pure s-au transformat in niste mizerii si ca eu, si poate inca multi altii, am uitat sa mai cred in frumos, in ideal, in vis...
    Poate ca acum ma descopar pe mine, descopar partea mea cea cumplit de urata, partea omului rau, crud, sec. Ciudat este ca simt ca nu mai am nici puterea de a scrie. Am prea multe idei meschine ce nu ar merita nici decum sa fie asternute in cuvinte. Poate toate isi au radacina intr-o lipsa de iubire, atat daruita cat si primita. Ma simt singura si prea diferita in normalitatea mea. Dar ceilalti nu au nici o vina. Intreaga vina imi apartine... Eu nu stiu ce vrea sa primesc sau mai bine zis cum sa primesc. Ma bazez pe timp, imi pun intreaga incredere in trecerea lui. Va iesi soarele si pe strada mea candva, chiar daca mi-as fi dorit ca acest "candva" sa nu fie altceva decat "acum".

In cautarea sinelui pierdut

      Mi-ar fi placut sa fiu undeva departe... Departe de temerile mele, de gandurile si visele mele. Mi-ar fi placut sa fiu intr-un loc singuratic in care linistea e singurul lucru care te inconjoara. Cred ca am nevoie sa ma (re)gasesc pe mine, cea care se ascunde sub falsitatatea unor zambete enervant de credibile. Simt ca nu ma mai cunosc si ajung uneori sa spun "crede-ma ca eu stiu cel mai bine pentru ca eu ma cunosc cel mai bine" pentru ca mai apoi sa imi dau seama ca nu am habar cine sunt. 
      Am de gand sa ma aventurez intr-o calatorie ciudata. Scopul va fi sa ma regasesc pe mine. Si cred ca pentru asta am nevoie de curaj ( de foarte mult curaj poate) pentru ca ce as putea gasi s-ar putea sa nu coincida cu ceea ce afisez sau as vrea sa afisez. Si lucrul acesta presimt ca o sa doara... Dar e un risc pe care ar trebui sa mi-l asum.  De as putea doar sa gasesc in mine puterea unui prim pas.. acel prim pas care sa imi deschida drumul la capatul caruia sunt doar eu...
             Doar un prim pas in cautarea sinelui pierdut..

Sa ne jucam !

Sa ne jucam < de-a fericirea>!

Incepe tu prin a zambi!

Nu mica imi va fi uimirea

Cand fericiti noi toti vom fi.

Acum, sa credem in iubire

Si-n al sau farmec sa traim,

Sa ne gandim cu drag la vise

Si mai apoi sa le-mplinim.

Vreau lacrimi mii pe-a noastre fete,

Dar cu izvor in daruire.

Vreau fiecare sa invete

Sa ia, sa dea numai iubire.

Sa ne juucam<de-a fericirea>!

Sa ne jucam la infinit!

Si pura ne va fi privirea

Cand totul va lua sfarsit.

Justificare

        Obisnuiesc sa imi astern gandurile pe hartie. Ma linisteste, imi da speranta si putere, imi elibereaza sufletul de povara gandurilor pe care nu le pot impartasi. Atunci cand scriu, desi sunt doar eu cu mine, am sentimentul acela ciudat cum ca o intreaga lume m-ar strange in brate.
       Poate suna ciudat. Am doar 18 ani si prin randurile ce le scriu conturez un testament, un juranal si, de cele mai multe ori, o simpla scrisoare. Imi place sa cred ca lasitatea mea va fi intr-o zi uitata si iertata prin prisma descoperirii adevarului pur pe care l-am ascuns atat de mult timp in simple cuvinte. Am multe explicatii de dat pentru lucruri marunte si lipsite de sens poate dar si pentru greseli absurde pe care le-am gustat din plin. Ma vor descoperi cumva cei ce vor sti sa inteleaga  printre randuri, cei ce vor sti sa rasfoiasca o carte ce e mai mereu deschisa.


                                                                            Cu drag, 
                                                                                      Elenna.