Din paginile iubirii

       Frumusețea ochilor lui stă în felul în care își revarsă privirea asupra ei. Mereu întrebători și însetați de feminitatea ei, cu un joc al urmăririi, pierderii și regăsirii, sunt mereu mai vii și mai plini de iubire. Când ea greșește, îi aruncă o privire ce-o transformă pe ea în omul mic, care eșuează în detrimentul încercării de a atinge perfecțiunea. Și atunci, orgoliul lui -pur masculin- este hrănit cu fructul reușitei și în timp ce ea se simte învinsă, sufletul îi e încununat de gloria de a-l avea aproape pe el. Poate că au fost creați unul pentru celălalt. Puterea lui salvează slăbiciunea ei, în timp ce ușurința mișcărilor dânsei și trupu-i firav îl atrag și pe el în mrejele senzualității.
      Eu îi privesc și nu îmi pot lua ochii de la ei. Împreună, parcă strălucesc și întreg Universul este acum la picioarele lor. În mine se naște un sentiment contradictoriu de iubire și ură. Iar frumusețea lor  îmi îngăduie să zâmbesc, deși mi-e zâmbetul amar.
     E timpul să merg mai departe. Am fost destul un intrus în lumea iubirii lor. Îi las în urma mea și îi păstrez cu mine în gând. Nu aș putea să-i eliberez pe deplin când fericirea mea e cumva legată de zâmbetul lor.

Gând aspru

Te-a împietrit cumva chemarea

Acelui gând de neființă

Și pentru-o clipă-ți fu uitarea

Umilă, grea, dulce dorință.

Nici tu nu știi ce te așteaptă. 

De-i un drum nou, de e nimic,

Nu știi de soarta-ți fuse dreaptă;

Vezi cerul mare; te simți mic...

Te vezi copil, adult și iată

Imaginile din trecut

Ți se arată ca o poartă

Spre ce ai fost, ce ai avut.

Momente grele, clipe-amare;

Acum sunt toate-o amintire.

Rămân în mintea ta...și doare

Acest gând aspru de pieire.

Egali?

   
      Care sunt lucrurile care conferă cuiva superioritate? Ce principii morale deține omul superior? Ce face pe cineva mai -bun- decât ființa ta, sau mai puțin -bun-?
      Obișnuiam să cred în existența unui nivel real, un nivel la care ne aflăm toți, mai mult sau mai puțin conștienți. Dar oamenii importanți din viața ta, te plasează la un nivel inferior lor, deși, fără să spună asta prin cuvinte, ci printr-o tăcere, o reacție care confirmă mai viu decât orice cuvânt. Atunci te întrebi care este sursa superiorității lor, cea la care tu nu poți accede fie din neputință, fie din lipsa unei dorințe în acest sens. Și deci în lume există morale de sclavi și de stăpâni. Ideile acestora devin din ce în ce mai proeminente odată cu trecerea timpului. Nu m-am considerat niciodată superioară cuiva. Pot fi mai bună într-o privință și mult mai slabă în alte trei. Dar nici nu am apreciat ipostaza omului inferior, lipsit de apărare și potențial. Le cer scuze celor care, -superiori- fiind, mi-au permis existența în preajma lor și le mulțumesc că mi-au arătat că, spre rușinea neștiinței mele, nu există relații în care oamenii sunt egali (așa cum se întâmplă în mod natural), ci doar cele bazate pe diferențe și morala superiorității. 
     Revin totuși și mă întreb pe mine, din lipsa unui interlocutor, ce conferă această superioritate? Și, deși mă feresc să spun asta, afirm că puterea/frumusețea fizică sau un limbaj amenințător nu conferă superioritate, cel puțin nu și în viziunea mea, ci doar dă dovada faptului că unii profită de slăbiciunea altora, ajungând astfel să atingă o superioritate falsă. Deci, există oare oamenii cu adevărat superiori, sau doar cei care, cu puțin noroc, au fost înzestrați din unele puncte de vedere( și nu din toate) cu ceva mai mult și au transformat acest fapt într-o existență pe care ei o percep ca fiind superioară...
     Poate există chiar o astfel de ierarhie, în care unii oameni ar trebui respectați și tratați într-o manieră specială, pur și simplu pentru că...(încă nu știu sigur pentru ce, dar promit ca voi împărtăși acest lucru atunci când îmi va fi dat să aflu)

Ispita zeilor- Mrejele feminităţii

Dintre îngerii cu care

Te-am asemănat cândva,

Numai unul mai trăieşte

Şi-i ascuns în umbra ta.

Cielalţi când s-au stins se pare

Că s-au agăţat de-un nor.

Ţi-au dat ţie moştenire

Toată frumuseţea lor.

Tu, stăpână şi regină, 

M-ai lăsat să te iubesc.

M-ai făcut să-mi uit destinul;

Ai vrut doar să te hrănesc.

De la mine-ai luat iubirea

Şi doi ochi căprui, cuminţi.

Nu ţi-a fost o clipă teamă

Să mă farmeci, să mă minţi.

Milă-mi e de cei ce-n urma-mi

Vor dormi la pieptul tău, 

C-ai să-i storci de fericire

Şi-ai să-i schimbi, cumva, în rău.

Ai să fii mereu crăiasă!

De la alţii ai să iei

Şi-ai să te clădeşti pe tine:

O ispită pentru zei.