Mă voi întoarce

    Apele astea în care mă chinui să înot...sunt prea reci și prea tulburi. Nu mi-am dorit asta pentru mine și nici acum nu mi-o doresc. 
    Am intrat într-un joc în care adversar îmi sunt chiar eu. Și dacă nu lupt să câștig, mă voi pierde printre cei pe care îi vreau pierduți. Mi-am dat seama că în acest joc nu am aliați. Nici nu știu să fi avut vreodată. Sunt doar eu. Dar lupt pentru mine, pentru zâmbetul ce l-am pierdut sau nu l-am avut, dar pe care l-am mimat continuu. Lupt pentru a mă ridica din groapa în care ei m-au trântit fără regret. 
    Am făcut un pact cu mine. Dar e mai mult un pact cu diavolul. Mi-am vândut sufletul și ca să câștig, nu am voie să iubesc. Iubirea pentru mine a fost ca un venin dulce ce mă ademenea când pășeam pe drumul corect și mă îngenunchea spre a cere milă. Am iubit prea mult oamenii din jurul meu și pentru ei, mi-am ucis propriul zâmbet și destin. I-am iubit suficient cât să uit de mine și puțin mai mult. Acum însă, am făcut un pact. Fără iubire! În jocul ăsta nu am voie să iubesc. Ei nu iubesc și au reușit! Nu au avut ceva care să-i oprească... Eu am iubit și în schimb am primit doar lacrimi. Au profitat de slăbiciunea mea și s-au hrănit din mine. Iar eu....eu am căzut. Mă voi ridica însă chiar dacă e greu, chiar dacă cere timp. Voi fi singură, împotriva lor, împotriva lumii. Îi vreau îngenunchiați și cu ochii în lacrimi. Îi vreau să fie așa cum am fost eu din vina lor, acum ei, datorită mie. Iertare? Mmm... NU! Șanse? Au avut deja prea multe. De data asta nu mai țin cont...Nici ei nu au ținut. 
     Voi avea nevoie de timp. De ani întregi. O să mă doară, o să mă macine regretul, o să vreau să renunț, să părăsesc lumea asta de care am ajuns să mă scârbesc. Dar nu am să renunț. Îmi doresc prea mult lupta asta, mă simt datoare să o port și să încerc să o câștig. Pentru ce lupt? Pentru zâmbetul meu, pentru fericire și poate pentru răzbunare. Când voi reuși, promit să mă întorc! Am plecat plângând, dar mă voi întoarce zâmbind! Nu am nevoie de milă, de cuvinte false, de promisiuni. Nu am nevoie de absolut nimic! Și pentru cei ce au întrebări, promit să revin cu răspunsuri când lupta se va încheia. Până atunci însă, mă voi hrăni cu lacrimile ce-au curs și ce vor curge, cu dorințe și ură uneori și pentru cei ce vor să audă, sunt mai puternică decât ați crezut și v-ați dorit voi să fiu! 
    Mă voi întoarce, fără sufletu-mi ce l-am vândut, dar mă voi întoarce purtând zâmbetul ce-l voi lua înapoi de la cei ce mi l-au furat cândva.

Lanț al fericirii

Precum un nor aș vrea să stau
Deasupra ta, deasupra lor
Și-apoi cu mine să te iau
Ca într-un vis nemuritor.

Să ne plimbăm prin cer și valuri...
Să n-auzim ce alții zic...
Și să ne fim ca scumpe daruri
Când nu ne-a mai rămas nimic.

Și într-un loc uitat de lume
Să reclădim o casă veche,
Să se transforme-al nostru nume
Doar într-o șoaptă, la ureche.

Și-apoi să revenim acasă,
Cuprinși de patimă și dor
Să transformăm povestea noastră
Într-un pur vis, nemuritor.

Și-un lanț al fericirii pure
Noi doi, cumva să-l împletim
Și alții de vor vrea să-l fure
Ne vom preface că nu știm!

Dar astea-s gânduri, se vor pierde.
Fiindcă realu-i limitat
Și-n ele nimeni nu mai crede.
Cuprinși de temeri, le-am uitat.

Tu ești eu

Din umbră, te-am privit mereu
Și pașii ți i-am învățat.
Eu am știut că-ți este greu...
Tu ai crezut că te-am uitat.

Nu te-am lăsat nici o secundă
Și nici n-am să te las vreodată.
Iar dacă fața îmi e udă, 
E de la lacrima ce-o poartă.

Eu nu am aripi, înger nu-s.
Însă te protejez pe tine
De-aici, de jos și-apoi de sus
Voi muta munți, să-ți fie bine.

Sunt lupi ce vor să se hrănească
Din trupul și din viața ta.
Dar ei n-au cum să te găsească 
Când eu fac umbră-n preajma ta.

Să știi că pentru tine-aș merge
Chiar și-n ținutul înghețat.
Că fericirea-ți mi-e o lege
De care nu voi fi uitat.

Și când vor vrea să te rănească,
M-oi pune eu deasupra ta. 
Nici n-or putea să te răpească,
C-am să te leg de viața mea.

Și-ți fac un jurământ cu sânge
Că te voi proteja mereu!
Voi frânge tot și mă voi frânge
Că pentru mine, TU, ești EU!

To you, my dear Sis... Cause no one can stand between us! Not even you...

Despre tine

    Să-ți vorbesc despre tine? Sunt atât de multe de spus... 
    Te-ai ascuns în visele tale. Ai făcut din realitate o pură întâmplare în care te regăsești fără voia ta, însă prins cumva de o forță mult prea puternică din brațele căreia, cel puțin acum, nu vrei, nu știi sau poate doar refuzi să evadezi. Tu, ești un copil care încă mai vezi în oameni prea mult, când ei nu au de oferit decât prea puțin, crezi în ei și în aparenta lor sinceritate, devenind incapabil de a vedea în spatele zâmbetelor false pe care le afișează atât de vulgar în fața ta. Ești naiv. Pentru tine, lumea s-a îmbătat de binele general, care, în viziunea ta, chiar există! Ai crede chiar că, acum, mâine sau poate mai târziu, îți vor crește aripi și te vei juca fericit printre nori. Tu nu știi să fiu rău, nu știi să porți ură și nici măcar pică. Oricât de tare te-a lovit (te va lovi ) cineva, tu vezi dincolo de răni și uiți de ele, privindu-le ca pe o pură întâmplare în care, din nefericire, te-ai regăsit și tu. Tu iubești cu tot sufletul din tine, dar la rândul tău nu ești iubit la fel, iar cei ce te iubesc îți sunt de cele mai multe ori ca străini, de parcă ochii tăi nu au fost învățați să vadă atunci când s-a împărțit în lume privirea. Tu nu știi să te oprești din a da o a doua șansă, ci ierți mereu. Doar tu ești de vină pentru răutatea celor ce-ți sunt în preajmă fiindcă tu i-ai obișnuit să-ți greșească dându-le mereu iertarea pe care de prea puține ori ar merita-o. 
      Mi-e teamă că ai să te pierzi cândva, că vei fi „devorat” de cei ce nu se mai satură să muște din tine... Eu sunt aici... Stau în umbra ta și-mi sfărâm sufletul când simt că nu pot să te ajut. Mi-e greu și mă doare când îi văd hrănindu-se din naivitatea ta. Și țip la tine, îți strig și te implor să deschizi ochii, dar eu sunt ca un mut și glasul meu nu străbate lumea, nici măcar frântura din ea ce te-ar fi făcut să mă auzi. 
      Aș vrea să pot să te înțeleg, să știu ce vrei de la viață și cum merg lucrurile în lumea ta. Aș vrea să fiu acolo când vei păși pe marginea prăpastiei și să te prind din inevitabila cădere. Iar dacă nu voi fi, nu voi putea vreodată să mă iert!
     Știu... Cuvintele acestea sunt poate prea mari, prea grele și chiar lipsite de sens. Dar sunt despre tine, despre omul pentru care aș renunța oricând la propria-mi suflare în schimbul vieții lui.

Doar o poveste

     Dă-mi voie să-ți spun o poveste. Este o poveste în care sunt doi actori și tu ai un rol principal.
     Ea, ți-a dăruit fiecare bucățică din sufletul ei. Te-a lăsat să vezi dincolo de cortina ce-o ascundea pe ea, în întregimea ei ca persoană, de ochii curioșilor ce căutau să vadă lacrimi pe chipul ei. S-a dezvelit în fața ta și și-a lipit zâmbetul de ființa ta, pe care nu doar că o iubea, ci o și respecta. Ea, te-a ținut de mână când tu nu mai voiai să fii atins și te-a învățat cum e să zbori până la cer și înapoi în mai puțin de o secundă, cum e să te hrănești cu o iubire imensă printr-un simplu sărut. Te-a transformat în slăbiciunea ei și te-a protejat ca pe un copil, lăsându-te totuși să te simți bărbat. Ți-a urmat pașii, chiar dacă a știut că vă îndreptați pe un drum greșit și când problemele au început să apară, ea te-a ridicat mai sus decât credeai tu ca vei putea ajunge vreodată. În serile în care o îmbrățișau clipele de durere și lacrimile îi cuprindeau buzele ca într-un sărut amar, se ascundea de tine și când îți apărea în față îți zâmbea blând. Ea te-a iubit pe tine mai mult decât pe ea și fericirea ei. 
   Tu, ai fost un înger între aripile căruia îți găsise un adăpost în fața răului. Pe tine te vedea ca pe o scăpare din lumea nebună în care se zbătea să trăiască, fiindcă lângă tine i se părea că trăiește un vis. La tine se gândea când se simțea singură, la tine alerga când o fugăreau monștrii trecutului. Dar tu, tu i-ai fost înger și demon. Tu ai învățat-o să trăiască din nou și tot tu ai fost călăul viselor, speranțelor și în final, vieții sale. În mâinile tale și-a trăit ultimele clipe, pe brațele tale a zâmbit ultima oară și tot ție ți-a jurat, cu o ultimă suflare, eterna iubire. La pieptul tău s-a așezat ultima oară, îmbătata de durere. Îți spusese că o vei pierde, că sufletul ei nu mai poate să care durerea trupului și a inimii, că atingerile tale ce-i aduceau cândva alinarea, acum o îngenunchiază sub greutatea lor. Tu, ca posedat de un demon, ai închis-o într-un univers al suferinței. Și ea te iubea atât de mult... Poate prea mult. A vrut să plece undeva departe de tine. Dar viața i se părea lipsită de sens dacă tu nu ia-i fi fost alături. A încercat să te „repare”, dar nu a reușit....
    Atât de mult te-a iubit... Și tu, cel ce-i erai suflarea, ai devenit veninul ce i-a adus pieirea. Și te-a sorbit puțin câte puțin. Dar când nu a mai putut să îndure durerea fiecărui strop, te-a părăsit pe tine, pe noi și-această lume. Pe ea am iertat-o deja. Pe tine? Niciodată.

Tablou de toamnă

Culori de toamnă mă-nconjoară
Și gându-mi fuge iar la tine. 
Un ultim dans, în prag de seară...
Dar tu nu mai dansezi cu mine...

Și nu-ți mai simt acum căldura,
Că trupul tău e prea departe.
Doar muzica-mi cunoaște ura
Și sufletul mi-l mai străbate...

Mă-mbrățișeaz-un vânt prea rece
Și-mi amintește c-ai plecat.
Tu ai trecut, cum timpul trece,
Precum un călător uitat...

Și frunzele dansează-ntruna.
Nu le e teamă de pământ.
Le-a trecut viața. Câte una,
Danseaz-acum prin ploi și vânt.

Pe-o bancă am rămas uitată.
Și nu e lume-n jurul meu.
Aș vrea să te mai văd o dată...
Așa am vrut...am vrut mereu...

O altă toamnă fără tine.
Un alt tablou ce l-am pictat,
Crezând că îmi va fi mai bine.
Dar ești aici, nu te-am uitat.

Deși sunt singură, străină,
Te-am în suflet și-amintiri.
M-am transformat într-o ruină.
Tu nu mai ești, să mă inspiri...

Un ultim dans, în miez de toamnă.
Mi-aș fi dorit să fie-n doi...
Dar glasu-ți nu mă mai condamnă.
Tu nu mai ești parte din -noi-.

Din lacrimi

Din lacrimă tu te-ai născut,

Cu lacrimi ți-ai hrănit destinul.

Și ca-ntr-un vis ai apărut

Tu, cel ce ai gustat veninul...

În ochii tăi citesc durerea

Și lipsa unui ideal.

Tu ți-ai pierdut cumva puterea

Și știi că răul e real.

În jurul tău vezi doar fantome.

În oameni tu nu știi să crezi...

Sunt simple urme, poate forme

Și chiar și-așa, nu le mai vezi.

Și milă mi-e, mie, de tine,

Însă refuz să-ți spun ce simt.

Aș vrea să-ți spun că va fi bine,

Dar mi-e prea teamă c-am să mint...

Nu știu de ai avut vre-o vină,

Nu știu nici dacă ai greșit.

Nu-i nimeni care să îmi spună

De-ai fost sau de vei fi iubit.

Și o să curgă râu de lacrimi,

Și vei simți parfumul lor.

Te rog să-nveți că și prin patimi

Tu poți să fii învingător!

Emisar

Și în tenebră stai ascuns.

Ți-e teamă de lumină.

Dar nu-i ceva de nepătruns

Și tu n-ai nici o vină!

Și ca un emisar al nopții,

Tu ai plecat să cucerești.

Pierdute-s drumurile sorții,

Dar tu promiți să le găsești.

Ești ca un viciu pentru suflet,

Ești drogul inimilor frânte,

Ești voce a durerii urlet.

Tu chiar nu vezi? Dar numai...Uite! 

Și ai pornit în misiune,
Chiar dacă încă n-ai aflat.
Ți-aș spune eu, dar nu-ți voi spune.
Doar mă prefac că am uitat.

Tu n-ai nevoie de cuvinte,
Că sunetele calmu-alungă.
Însă privirea-ți, spune multe...
Și chiar de stai, n-o să te-ajungă!

Ești ca un autor de vise
Fiindcă realu-i limitat.
Și sunt minuni ce-au fost promise;
Tu, singur, unul, n-ai uitat!

Și molipsește-mă de tine,
Învață-mă să-mi simt chemarea!
Fii emisar și pentru mine,
Când altora le ești suflarea.

Lucruri simple

     Frântură din Filosofia florii

     Mă simt mică. Atât de mică... Știu prea puțin din prea mult, mă lupt, eu, un om atât de mic, într-un univers ce e atât de mare... 
     Însă eu, omul mic, am învățat să iubesc lucrurile mici: o simplă privire, de o fracțiune de secundă; o lacrimă abia vizibilă, pe un chip secat de tristețea ce îl chinui de prea mult timp; o atingere subtilă, care cutremură întreaga ființă făcând trupul să tânjească după mai mult și sufletul să se aprindă cuprins de un foc lipsit de flăcări, dar care arde mai puternic ca orice; un pas purtat încet spre înapoi ce parcă pictează atât de lent și atât de clar teama, lipsa încrederii și a curajului; imaginea buzelor  ce se sfărâmă sub freamătul dinților; strălucirea din ochii cuiva care iubește; imaginea mâinilor ce s-au ascuns la spatele celui ce a cunoscut la o vârstă fragedă fiorul, emoția; răspunsul scurt ce ascunde atât de multe sentimente... Lucruri mici...Atât de multe lucruri mici și care tocmai sub acest aspect cunosc imensul!
    Obișnuiesc să-mi leg zâmbetul, visarea și însăși fericirea de lucrurile mici. Floarea aceea pe care o primești în dar.. Aparent, nu e nimic deosebit în ea. Dar simplitatea ei, frumusețea ce-a crescut în ea și a atins cumva, deși poate e prea mult spus, perfecțiunea. Și această creație sublimă a naturii, care nu a avut nevoie de nici un artificiu pentru a fi capabilă să încânte privirea, să stârnească emoțiile, să cutremure un suflet, această frântură din sublim e acum în mâna ta. Tu ești cel care te bucuri de existența ei, și tocmai faptul că e în mâinile tale îi aduce pieirea. Nu te străbat remușcări, nu regreți, fiindcă tu ești atât de mare... Și totuși te bucuri și-ți hrănești fericirea prin prisma unui lucru atât de mic...
    Mi-e teamă că am uitat (cum) să mai iubim lucrurile simple... Ne-am canalizat pe rațiune, am uitat să mai visăm, nu mai știm să ne oprim și să privim... Am uitat de lucrurile simple... Am uitat să mai fim fericiți hrănindu-ne cu simplitate. Nu condamn idealul, nici rațiunea, nici evoluția. Condamn doar uitarea. Uitarea faptului că putem fi fericiți...Că putem fi, atât de simplu, fericiți...

Fără regrete

Eu nu regret că te-am văzut

Și nu regret că te-am iubit.

Atât de tare mi-ai plăcut...

Atât de tare am greșit...

Dar nu regret nici o secundă

Din clipele în care, eu, 

Am to pierdut câte o rundă

Din jocul ce era prea greu.

Și nu regret că te-am purtat

În cuget, suflet și simțire.

Și știu că tu vei fi uitat,

Dar amintirea-i nemurire.

Nici nu regret c-am dăruit,

De la visare la ființă,

Eu nu regret că te-am iubit,

Nici c-am trăit într-o dorință.

De fapt eu nu regret ce-a fost.

Și ce n-a fost, eu nu regret.

Sunt vorbe multe, fără rost

Și nu am timp să mai aștept.

Dar poate tu vei regreta

Că n-ai iubit la fel ca mine.

Timpul nu stă. Și nu va sta.

Eu nu regret. Rămâi cu bine!

Între cer și pământ

Între cer și pământ

Cu tine în gând,

Prin calm și prin vânt,

La urmă și-n rând.

În lumină și-n vis.

În noapte și-n zi,

În sufletu-nchis

Cu mine vei fi.

În nisip și în mare,

Cu tine-alergând,

Real sau doar pare,

Speranțe având.

Prin apă și foc, 

La rău și la bine, 

Aici, în alt loc,

Te am lângă mine.

Atunci și acum,

Ca ieri și ca azi,

Te-mpiedici  pe drum

Și-n suflet îmi cazi.

Nu știi sau nu crezi

Nu vii, nu ajungi, 

Nu vrei sau nu vezi

Ușor, mă distrugi.

Mai târziu sau curând,

Când râd sau când cânt,

Cu tine în gând,

Între cer și pământ.

Aceeași limbă

     Mi se pare că nu vorbim aceeași limbă. Nu te înțeleg, nu mă înțelegi. Ne dorim lucruri diferite și avem așteptări care nu coincid. Se poate să nu te mai cunosc. Sau poate am văzut în tine ceva ce nu există în lumea reală. Poate nici nu știu cine ești când am crezut că te cunosc atât de bine. Cert este că nici tu nu mă cunoști. Mi-ai demonstrat asta în ciuda discursurilor tale. Te-ai lovit de cuvinte ca de un zid și nu ai reușit să îmi demonstrezi. Eu aveam nevoie de ceva palpabil, de concret, de trăire și existență. Ai coborât atât de repede în lumea celor vii când eu te ridicasem la rangul de zeu. Acum e cert faptul că suntem doi străini, atât de străini încât nici nu știu ce să îți spun, despre ce să îți vorbesc. M-ai dezamăgit. Se poate ca și eu să te fi dezamăgit pe tine. Nu sunt perfectă. Și cel puțin pentru tine nu voi fi vreodată măcar o iluzie a unei apropieri de perfecțiune. Îmi pare rău. Am greșit. Cât despre noi, noi nu vorbim aceeași limbă, iar eu sunt dependentă de comunicare- și ideal ar fi să fie de calitate.

Nu am habar

Distanța mă-nspăimântă și timpul  mă omoară.
Iubirea asta-i cruntă și simt că mă doboară.
Nu mă-nțeleg nicicum, nu am habar ce vreau.
Aștept ceva să fie, aștept, aștept, mai stau...

Te-aș vrea să-mi fii aproape, în brațe să mă ții,
Dar tu nu ești aici și nici nu pari să vii.
Și dac-ai fi aici, te-aș vrea să fii departe.
Este ceva ciudat, ceva ce ne desparte...

Îmi spun că te iubesc, dar asta nu-i iubire!
Nici nu-nțeleg ce e; o fi o amăgire...
Că poate vreau ceva, ceva așa ca tine.
Dar tu ce ești de fapt și ce vrei de la mine?

Nu știu ce să îți spun...nu am habar ce vreau...
Erau povești cu prinți, erau povești... Erau...
Nu pot să-ți spun nimic. N-aș ști ce să iți spun!
Să-ți spun că te iubesc? Îți spun, dar la ce bun?

Nu am habar ce vreau, că dac-aș ști, aș căuta.
Un lucru cert este că vreau , că vreau și eu, că vreau ceva!
Cât despre tine, dragul meu, nu-i imposibil să iubești.
Însă iubirea asta-i crudă și nu-i prea greu ca să rănești.

   Oameni noi, gânduri vechi, așteptări, planuri, temeri... Am pornit pe un nou drum și începutul pare promițător. Îmi va fi greu, dar toți spun că îmi va fi bine. Sunt ani frumoși, ani în care voi putea să mă descopăr, ani ai maturizării, ai experiențelor multiple și poate chiar ani ai marilor iubiri. Am lăsat în urmă diverse lucruri, dar nu am uitat de ele. M-am despărțit de oameni dragi, dar tocmai distanța asta ne face să parcă mai aproape. Mă simt copleșită de oamenii noi și caut să îi țin aproape pe cei vechi. 
    Ar mai fi multe de zis. Poate prea multe. Dar am timp, atât de mult timp! Pe scurt, Bine te-am găsit, Facultate!.

Greșelile trecutului

  Atunci am greșit. Acum? Acum pare să repet greșelile trecutului. Mă simt atrasă cu o forță ce e mai presus de puterile mele. Dar mă lupt! Mă lupt cu întreaga mea ființă. De data aceasta mă voi pune pe mine înainte. 
    Eu iubesc cu tot sufletul și nu cu jumătăți sau chiar sferturi de măsură. Mă dăruiesc cu întreaga mea ființă, nu doar cu minte sau cu suflet sau cu trup. Eu nu mă joc cu iubirea, nu mă joc cu sentimentele. M-a durut prea tare și prea mult. Acum, mi-e greu să mai cred în cuvinte, mi-e greu să mai cred în iubire. 
   De data aceasta, nu vreau să mai repet greșelile trecutului. Am învățat, în sfârșit, că nu toți oamenii știu ce înseamnă să faci un sacrificiu sau un schimb. Nu am de gând să mai dau fără să primesc. Acum nu vorbesc de lucruri frivole. Recunosc: îmi e teamă! Dar a durut prea mult... Refuz să mă mai doară! Aș lăsa să-mi curgă lacrimile râu, doar să merite... Însă dacă ar fi vorba de iubire, lacrimile nu ar trebui să existe, nu? 
    Am învățat din trecut. Știu și regulile noi ale jocului. Dar eu nu sunt așa... Jocul asta nu-mi face plăcere. Renunț acum! Nu vreau să pierd, cum am mai pierdut și altă dată...

Nu am nevoie de prea mult

Nu am nevoie de prea mult, 

Nu-ți cer să-mi aduci luna...

Dă-mi voie numai să te-ascult

Că vocea ta-i doar una.

Și nu vreau stele să-mi culegi

Ci doar un roșu trandafir.

Ai grijă însă cum alegi

Că nu-mi doresc decât un fir.

Dar de la tine vreau iubire,

La tine-n suflet vreau să stau,

Să ne trezim în fericire, 

Să fiu cu tine! Asta vreau...

Și aparent, nu-ți cer nimic

Când vreau de fapt tot ce contează...

Dar îți promit să te ridic

Când steaua ta nu luminează.

Suflet, minte, trup și întreaga suflare

     Aș vrea să vii la ușa mea. Însă aș vrea să vii cu tot cu suflet. El este cel de care am nevoie, pe el vreau să îl primesc în casa mea, pe el vreau să-l cunosc mai bine și să-l înțeleg în cel mai mic detaliu. De sufletul tău am eu nevoie. Pe el vreau să-l am doar pentru mine. Restul poți să-l dai cui vrei tu. Nu te gândi că nu mă interesează și că nu te vreau cu trup, suflet și minte. Dar dacă sufletul tău e la mine, te vei întoarce mereu, cu gândul, cu trupul, cu întreaga ta ființă. Eu îți voi da la schimb întreaga-mi suflare. Dar dacă vei veni la ușa mea doar cu trupul, te voi privi ca pe oricare. Nu mai sunt copil. Tu se prea poate încă să mai fii. Mai copilărește puțin! Și când vei înțelege, aș vrea să vii la ușa mea, cu tot cu suflet. Ai grijă însă ca nu cumva să vii numai cu trupul și să mă întrebi de sufletul tău, pe care l-ai uitat cândva la mine. Eu s-ar putea să-l fi găsit și să nu vreau să ți-l înapoiez prea curând și nici să ți-l „plătesc”. Și dacă nu e la mine, ai grijă cui i-l dai. Cere ceva la schimb, dar nu orice. Cere întreaga-i suflare!

Draga mea, 

     Timpul încă nu a cunoscut iertarea și nici să ierte nu a învățat, cel puțin nu încă. A mai trecut un an și o să mai treacă mulți alții. A venit însă vremea să îți scriu câteva rânduri, gândindu-mă și la ceea ce urmează să vină și simțind cumva că, oricât de mult mi-aș dori, nu va mai fi la fel...
      De data aceasta nu vreau să mă rezum la un simplu La mulți ani!. Aceste trei cuvinte s-ar putea să le auzi de prea multe ori, de atât de multe ori chiar încât îți vor părea prea lipsite de sens, mai ales văzând cum sunt transmise. Altele sunt, cel puțin în viziunea mea, cuvintele pe care le meriți, pe care vrei sau nu să le auzi, pe care poți sau nu să le înțelegi. Mi-e teamă că o floare se usucă și că orice obiect se uzează. Cuvintele însă, fie că vrei, fie ca nu, cuvintele rămân captive în mintea și-n sufletul tău, precum imaginile din copilărie, precum amintirea primului sărut sau senzația nebună a momentului în care sufletul tău a cunoscut iubirea. Da-mi voie deci să-ți dau drept cadou această scrisoare, o parte din sufletul meu.
     Sunt câteva lucruri care contează cu adevărat în viață. Mi-e teamă că eu am greșit deja. Tu însă, încă mai poți să alegi...Nici nu știi cât de norocoasă ești pentru asta! Nu sunt în măsură să dau sfaturi, dar știu că poți să înveți din greșelile mele... Deci:

• Sunt prea puțini cei cărora le pasă! Și uneori tu ar trebui să fii ca ei! 
• Cele mai bune decizii se iau cu sufletul! Se prea poate ca uneori să fie nevoie și de un sfat din partea rațiunii însă...
• Dacă tu ești așa, nu toți sunt ca tine! Aparențele sunt până la urmă doar aparențe!
• Fă cunoștință cu sacrificiul! Dar să nu uiți vreodată că prin dânsul, ceva se va pierde. Ai grijă să merite și precum un croitor, măsoară de zece ori și taie o singură dată! 
• De ce ți-e teamă nu scapi! Ai grijă însă ca teama să nu te orbească și să scapi din vedere lucrurile care sunt cu adevărat importante.
• Fără regrete! Dacă apuci să te lași măcinată de regret, în încercarea ta de a repara ceea ce ai stricat cândva sau de a face ceva ce nu ai făcut etc. ajungi să exiști fără să trăiești măcar puțin...
• Nu te compromite pentru nimeni și nimic! Ai toate atuurile necesare pentru a reuși și fără să te „murdărești”!
• O viață trăită de unul singur e un blestem! Tu nu ești singură -și nici nu cred că vei fi vreodată-!
• Dacă inima spune „nu”, să nu o forțezi să spună „da”! Va veni o vreme când îți vei dori să o fi ascultat!
• Visează cu ochii deschiși și când te îndrăgostești de vis, transformă-l în realitate! Eu știu că vei reuși!
• Iubește până peste cap! Chiar și atunci când știi că nu iubești pe cine trebuie! Până la urmă, cea mai dulce suferință e cea a iubirii!
• Poți face oamenii să spună ca tine! Dar dacă fac asta, sunt prea slabi... Lasă-i!
• Ei spun că iubirea există! Eu spun„poate”... Tu să nu spui vreodată ca mine, ci mereu ca ei! 
• Deschide ochii! Adevărul este mereu ascuns sub privirea ta. Trebuie doar să îți dorești să-l vezi!
• Lasă de la tine, dar ai grijă să nu fii tu cadavrul pe care calcă alții pentru reușita lor! Doar tu ai dreptul să te faci să suferi; tu ești singurul tău stăpân.
• O lacrimă îți face chipul să strălucească! Dar strălucirea atinge paroxismul doar dacă lacrimile s-au născut în urma unei iubiri sau a unui zâmbet..
• Timpul vindecă rănile. Cele care nu se vindecă nici în timp, vor fi singurele care-și vor fi meritat durerea.
• Cei care uita, cer să fie uitați! Învață asta, dar îți spun din experiență: nu e deloc ușor...
• Învață să nu crezi în oameni atât de mult. Ei sunt primii care te vor vinde pentru fericirea lor.
• Buzele sunt de o frumusețe cruntă! Nu le lăsa să se îmbrace în cuvinte grele fiindcă știi și tu cât de mult dor cuvintele...
• Dacă se întâmplă să cazi, să încerci să te ridici cât mai repede și niciodată fără să zâmbești! Dacă ai fost împinsă însă...mai zăbovește puțin la pământ și așează pământul pentru cei ce te-au împins. Roata se întoarce mereu!
• Dacă ai greșit, cere-ți iertare! Dar nu-ți răni orgoliul decât pentru cei ce merită!
• Dacă tu îl/o/îi cunoști, nu înseamnă că e reciproc! Nici nu îți poți imagina cât de reale sunt cuvintele astea...
• Dacă îți e dor, sună! Iar dacă nu reușești, cere ajutorul! Nu am de gând să intru în pământ prea devreme și cine știe..poate și de acolo aș putea face ceva...

     Ar mai fi multe de zis, dar cum nu e ultimul tău an de viață, mai păstrez câte ceva și pentru anii viitori. De tine depinde însă totul. Eu știu cum sunt! Pe tine abia te descopăr... Dar dacă nu mă iei cu tine în drumul tău, se prea poate să nu reușesc să te ajung din urmă și într-un final, am să renunț. Tu știi că în fiecare cuvânt am ascuns un sentiment, un alt gând, o emoție. Poate nu vei înțelege totul acum. Să nu mă pui să îți explic! Dacă aș fi știut că nu vei înțelege atunci când va veni timpul..nu ți-aș mai fi scris aceste rânduri. Îmi pare rău! Și sensul acestor ultime trei cuvinte le vei înțelege mai târziu...

    La mulți ani, draga mea! Să ai mereu privirea caldă și senină ca cerul în mijlocul verii. Să-ți păstrezi mintea limpede și calmă chiar dacă în jur sunt nori de furtună, iar sufletul să-ți fie puternic și inima mereu tânără și veșnic îndrăgostită! Să nu duci lipsă de hrană pentru trup, suflet și minte! Să descoperi fericirea și să te înfrupți mereu din ea ca dintr-o ultimă speranță înainte de marele final. Să ai grijă mereu de ceea ce contează!

     Cu drag, 

                E.

     P.S. Citește. gândește-te și uită că ai citit vreodată! Adu-ți însă aminte ori de câte ori simți nevoia! Eu am uitat deja că ți-am scris!

Și-aș vrea...

Vreau un trup care să-ndure
Și-o inimă care să bată,
Un suflet care să mă fure
Și-o minte care mă mai ceartă.

Vreau să adorm preț de o viață, 
Să mă trezesc apoi copil,
Să-nvăț să văd și după ceață,
Să mă ridic din cel umil.

Mai vreau s-aud fără să-mi spună,
Să înțeleg și ne-nțelesul
Și într-o seară fără lună,
Să-nvăț să redescopăr mersul.

Vreau liniștea să îmi vorbească,
Să-nvăț să nu mai port ranchiună,
Cei ce mă știu, să mă cunoască!
Vreau să învăț să fiu mai bună.

Și vreau să mă întorc în vremea
În care am greșit, nebună!
Aș vrea să pot să schimb durerea
Cu o decizie mai bună.

Vreau să mă înțeleg pe mine,
Vreau să mai schimb câte ceva.
Aș vrea să-mi fie cumva bine...
Mă vreau departe, undeva...

Aș vrea să gust din fericire
Și să mă-mbolnăvesc de ea, 
Și împletită cu iubire,
Aș vrea să fie-o boală grea!

Și vreau ca ochii să-i deschid,
Să văd ce e în fața mea.
Nu vreau un suflet ce e vid,
Vreau o schimbare, vreau ceva!

Aș vrea să pot să cred în mine,
Să mă despart de pesimism,
Aș vrea să lupt să-mi fie bine,
Să mă hrănesc din optimism...

Și vreau și vreau atât de multe...
Măcar puțin de aș avea!!
Cei ce m-aud, să mă asculte:
Nu știți nimic din viața mea!!!

Azi nu mai am nimic să-ți spun...

Azi nu mai am nimic să-ți spun;

Și n-am rămas fără cuvinte...

Încerc cumva să mă adun.

Nu simt nimic! Nu se mai simte...

Cuvintele sunt o avere.

Cu tine, doar le iroseam.

Acum, tu nu mai ai putere

S-aprinzi iubirea-n care-ardeam.

Nu vreau nici glasul să-ți aud.

Nu mă mai face să tresar. 

M-am transformat în omul surd

Ce te-nțelege mult prea rar. 

Nu pot să cred că nu mai doare,

Că mi-ai ajuns un cunoscut,

Când te iubeam atât de tare

Și te doream atât de mult...

Rămâi o simplă amintire

Și îți promit că într-o zi

Tu ai să mă iubești pe mine

Dar nu o să mă poți găsi.

O să-nțelegi atunci că timpul

N-a fost prea bine calculat

Și o să simți și tu-n tot trupul

Acel fior ce-i neschimbat.

Vei realiza că-n mână-aveai

O cheie spre iubirea ta

Dar ai scăpat-o când credeai

Că ești prea bun, tu, pentru ea.

Când tu vei suferi ca mine,

Eu nu am să te pot privi;

Nici nu știu de voi fi cu tine..

De-acum, mi-e teamă a iubi...

Mi-ai lipsit și o să îmi lipsești...

    M-ai întrebat dacă te mai cunosc. Ți-am răspuns. Te-am mințit. Am încercat să fug de adevăr... Te cunosc la fel de bine ca atunci. Mi-am impus să te uit - mi-am jurat chiar că te voi uita-, dar nu am reușit să te șterg din amintiri, din gândurile ce aparțin prezentului și nu cred că voi putea să nu te am cu mine în viitor. Undeva în adâncul meu, mi-a venit să râd când m-ai întrebat dacă te mai cunosc și aș fi vrut să îți răspund, făcând apel la caracteristica-mi ironie, printr-o altă întrebare: Te-am cunoscut vreodată să pot să te mai știu acum? Adevărul este că nu sunt sigură dacă te-am cunoscut cu adevărat. Mi-am creat în minte o imagine a ta, te-am caracterizat după bunul meu plac, dar mi-e teamă că nu am habar cine ești. Credeam că te cunosc. Și chiar și așa...Nu ești un străin pentru mine, deși ar fi fost mai facil să fii unul...
   A trecut ceva vreme de când nu te-am văzut. Nu ți-am spus asta, dar mi-ai lipsit! Nu am avut curajul să te privesc în ochi și să îți spun cât de pustie a fost lumea mea după ce ai plecat. Trăiam pentru clipele acelea în care eram aproape și te visam al meu pentru totdeauna. Și brusc, am simțit că nu mai am pentru ce să trăiesc. M-am gândit că te vei întoarce într-o zi și m-am forțat sa-mi promit că dacă te voi mai vedea, îți voi spune adevărul. Acum, când te-am revăzut, mi-am pierdut și glas și cuvinte. 
    Îmi văd de drumul meu. Te eliberez. Ți-am spus că nu te cunosc și am mimat privirea aceea de: Cine ești? când inima se zbătea nebună în pieptul meu prea tânăr pentru iubirea ce sălășluiește în el. Am ales să trec pe lângă tine, ca pe lângă un străin, deși m-aș fi agățat de tine și te-am fi îmbrățișat cu o sete nebună, fiindcă fără să vreau să admit asta, pentru acest moment trăisem până acum. Mi-a fost la fel de teamă și acum ca și atunci. Nu am putut găsi în mine puterea de a te opri din drum, deși întreaga mea ființă urla nebună să te oprești. 
    Mi-ai lipsit și o să îmi lipsești. Te rog să mă ierți! Îmi pare rău că te-am mințit acum, dar și mai mult mă doare că te-am lăsat să pleci din viața mea. Îmi pare atât de rău...

Îndrăgostită de noapte

   Iubesc noaptea! Liniștea asta ce nu o tulbură decât glasul gândurilor mele și degetele ce lovesc tastele cu o sete nebună, ea e cea care face noaptea să-mi fie confidentul ideal. Secretele mele sunt în siguranță acum, fiindcă ea le păzește cu prețul întunericului, iar când lumina îi curmă suflarea, într-o ultimă încercare, reușește cumva să șteargă totul, să pară că nu a existat vreodată. 
   Da! Recunosc! Sunt un om al nopții! Dar nu unul al nopților nebune, zgomotoase și dureros de reci, ci al celor de o pace cruntă sau de un romantism incurabil, un om al nopților în care, singur fiind, se aude doar corul naturii nocturne și vântul mă mângâie blând învățându-mi părul să danseze în timp ce trupul îmi vibrează, cuprins fiind de o stare ce nu poate fi conturată de cuvinte. 
   Iubesc noaptea pentru cerul ei senin și stelele ce-mi sunt martore tăcute și mă veghează strălucind slab, dar fără încetare, de parcă mi-ar jura mie - muritorului de rând- o prietenie pură ce mă îndeamnă să-mi deschid sufletul, să le vorbesc chiar și fără cuvinte, fiindcă ele vor fi mereu acolo, privindu-mă în ochi sau ascultându-mă de după un nor. Iubesc noaptea pentru luna ce veghează, mereu la locul ei, ca un paznic loial nelipsit de la postul său. Și o iubesc pentru lacrimile ce mă lasă să le vărs fără să urle în fața lumii durerea mea, ci acoperindu-mă, făcându-mă să par un nimeni în întuneric, un glas mut când urechile altora au adormit, obosite să mai audă, o umbră pierdută, dezlipită de sânul razelor de soare ce o țineau vie. Iubesc noaptea fiindcă oriunde aș fi, îmi aduce aminte de acasă și îmi dă timpul gândirii ce mă aduce mereu cu un pas mai aproape de cei ce i-am iubit, dar au plecat pentru eternitate,de cei pe care îi iubesc și nu mă mai știu, de cei pentru care mi-aș da viața dar în fața cărora am greșit, de cei pe care i-am părăsit, dar în preajma cărora aș fi vrut să pot fi mereu, de cei cărora le e atât de greu și eu nu pot să fac nimic să îi alin, de cei pe care mi-aș dori să-i întâlnesc și nu-mi permite destinul... Iubesc noapte pentru că, după ore în care mi-am purtat gândurile în trecut, prezent și viitor, mă aruncă negreșit în visul ce-mi promite un sincer Va fi bine! și face să pară atât de real orice gând al fericirii, în visul unde regăsesc aerul de care am nevoie să pot exista, aer ce e uneori mai pur și deseori greu de respirat, încărcat fiind de remușcări, amintiri care dor, clipe vii ale unui trecut ce l-aș fi vrut mort.
      Sunt iremediabil îndrăgostită de noapte! Aștept preludiul întâlnirilor noastre cu ochii ațintiți spre apusul ce pare să fie un bilețel alb, parfumat, însoțit de un trandafir roșu, prin care îmi cere negreșit să fiu acolo și să o aștept cu același fior, ca și ieri.

Călăuzele nopții

Sunt îmbrăcate-n negru pur,

Mereu răvășitoare.

Își poartă pașii din azur

Prin fumul ce dispare.

Nu le e teamă de nimic

Și țin o torță-n mână,

Își cern destinul câte-un pic..

Nu vor nimic să spună...

Cu ochi albaștri, precum marea,

Descoperă întreg Pământul

Și noaptea, le auzi chemarea

Când lin le poartă însuși Vântul.

Își știu prea bine rostul lor

Și-n vis te-ndreaptă spre pieire.

Îți spun că tu ești muritor

Și casa lor e-n nemurire.

Sunt călăuzele ce-așteaptă

Ca pașii tăi să le urmeze

Și-n noaptea grea, întunecată

Lumini, din tine-or să creeze!

Pactul

     Simt în mine o dorinţă amăgitor de dulce. S-a desprins cumva o flacără din infern şi în căutarea unui cămin în lumea pământenilor, a pus stăpânire pe trupul meu, pe mintea mea şi pe zbuciumatul meu suflet. Am început să urăsc, eu cea care nu ştia decât a iubi, a iubi necondiţionat, fără limite. În loc de iertare, acum mi-am găsit un aliat în indiferenţă, fiindcă doar ea mai promite că-mi va hrăni fiinţa întreagă. 
     Mă schimb... Pot să simt asta... E ca un vânt rece ce-mi străbate trupul, îmi îngheaţă mintea şi-mi mângâie sufletul privându-l de căldura flăcărilor ce l-au transformat în cenuşă.  Privirea mea nu mai e aceeaşi. Acum străpunge trupurile şi îngheaţă inimi într-un joc al seducţiei, aruncă venin şi citeşte destinul celor ce-ndrăznesc să se aşeze înaintea ei, perturbând imaginea eternă spre înainte, lipsită de regretul asupra a ceea ce paşii au strivit în urmă. Ochii îmi sunt mici şi întrebători; o capcană ce atrage curioşii spre a fi distruşi printr-o singură privire amplă a doi ochi căprui, ca o oglindire a întunericului, ce atunci când îşi revarsă întreaga lumină într-o deschidere fulgerătoare, aruncă veninul pur, ca o condamnare la teamă, durere, singurătate, amăgire şi fior.
    Aş vrea să pot găsi în minte puterea de a mă opri, dar mi-e teamă că e mult prea târziu. Deşi îmi e teamă să admit, m-am schimbat deja. Rămân însă cu o mână întinsă, o mână ce urlă după disperat ajutor! Îmi aştept salvarea, sperând doar că nu va veni prea târziu. Hrana de acum îmi e ca un drog şi îmi e teamă că atunci când voi simţi căldura salvării ce-mi apucă mâna, sufletul meu va fi deja iremediabil pierdut, iar eu, omul ce s-a reclădit din ură, mâhnire, teamă, indiferenţă şi tăcere, nu voi mai avea puterea de a mă schimba. 
    Ochii mei s-au stins. Tu însă mă cunoşti, îmi simţi bătăile inimii când nimeni nu mai crede în freamătul ei, îmi citeşti pe buze adevărul cuvintelor ce le rostesc, îmi ştii drumul paşilor fără să îţi spun unde plec, mă călăuzeşti în întuneric, îmi pui la picioare fericirea fără ca eu să strig să mi-o aduci,...

      Mi-e teamă că am făcut un pact cu demonul din mine... E prea târziu acum să-l mai dezleg. Te aştept! Refuz să cred că nu exişti! Mi-am impus să cred în venirea ta, în salvare! Şi te aştept în viaţa de acum şi-n toate cele ce vor mai urma de va fi să mai urmeze, că pactul acesta îmi ia suflarea şi mă distruge fără să-mi pot da seama, iar tu, iubire, eşti singura scăpare din infern!

Întâlnire în vis

Dincolo de cer și stele,
S-a ascuns un zeu al nopții
Ce presară printre ele 
Chipul tău și voia sorții.

Și în vise mi te-aduce
Și m-obligă să te țin
Ca să-mi fie somnul dulce
Făr` al depărtării chin.

Soarele dușman îmi este
Fiindcă ochii mi-i deschide
Și-atunci zeul din poveste
După raze mi te-nchide.

Am s-aștept din nou apusul
Și-apoi noaptea să mă fure
Și-ți voi regăsi surâsul
Într-un vis din gânduri pure.

Nu știu de-i vorba de iubire...

Nu știu de-i vorba de iubire
Sau poate de un joc prostesc,
Dar rămân mută de uimire
Și-ncet tresar când te-ntâlnesc.

Și într-un fel îmi este teamă
C-am să te pierd, că ai să pleci...
Și-atunci mi-ești drag și bag de seamă
Că nu o să te uit în veci.

Aș vrea să stau cu tine-n brațe
Încă o clipă, înc-o zi...
Te rog plângând, nu-mi da speranțe!
Nu mă lăsa a te iubi!!

Tu nu mă poți iubi pe mine!
Eu asta simt! Tu spui ce vrei...
Eu mi-am legat viața de tine
Și mult vor plânge ochii mei...

Totul şi oricare

        Uneori, ceea ce ne dorim se întâmplă prea târziu, căci atunci când am fi vrut să se întâmple, ar fi fost prea devreme.
        Mi-a fost dat să trăiesc o iubire, poate prea mare pentru cât putea sufletul meu să îndure, poate prea tăcută pentru ce ar fi vrut inima mea să audă. Şi am simţit fiorul dulce al iubirii prin întreg trupul meu, iar ochii îmi erau înlăcrimaţi, buzele împietrite şi respiraţia înceta să mai existe preţ de câteva secunde, momente în care nu mai puteam auzi decât bătăile disperate ale inimii ce încerca să evadeze din trupul ce o ţinea captivă. Simţeam un dulce tremur ce mă sleia de puteri şi mă luptam cu mine însămi, încercând să nu cad pradă, definitiv, sentimentelor. 
       Îl priveam pierdută, analizând subtil chipul lui care, deşi nu reuşea să atingă perfecţiunea, mie îmi părea mai aproape de ideal cu fiecare defect pe care îl descopeream. Sub sprâncenele lui arcuite, ce pun parcă întrebări spre a-i demasca nerăbdarea şi curiozitatea, găseam acei ochi extrem de frumoşi prin banalitatea lor şi nu-mi puteam lua privirea de la ei decât atunci când îi redescopeream buzele şi mă lăsam cuprinsă de mişcările lor, urmărindu-le fără să mă pot sătura. 
       Clipe de tăcere, sau poate cuvinte fără rost, au pecetluit soarta iubirii mele. Îl regăseam mereu în vis şi îmi vindeam iluzii crezând că aşa îmi voi putea minţi sufletul. Dar sentimentele creşteau fără să-mi pot da seama, iar mine ardea ceva ce îmi doream să se fi stins. Iubeam cum nu iubisem vreodată, iubeam cu întregul meu suflet şi uitasem de existenţa unui glas al raţiunii. Iubeam în tăcere ştiind că el nu mă iubea şi nu m-ar fi iubit vreodată, iar eu devenisem vânzătorul de speranţe al cărui client fidel eram tot eu, chiar dacă ştiam că ceea ce vinde nu va transforma iluziile în realitate. 
        Am descoperit că timpul are puteri ciudate. În trecerea lui a adus uitarea şi iertarea, a reuşit să mai stingă din flacăra iubirii şi să mângâie o inimă frântă, un suflet trist, arătând drumul spre -înainte-, drumul spre -va fi bine!-. M-a învăţat cum să mă hrănesc din realitate şi doar să gust din iluzii. Şi pot acum să îl privesc zâmbind, să-mi recunosc mie că l-am iubit enorm. Însă privirea mea s-a schimbat, iar pe el,cel ce era totul, pe el acum îl văd ca pe oricare, fără să uit însă de locul ce l-a avut în sufletul meu.

Sentimentele nu mor!

Era mai mult decât iubire,
Mai mult decât un joc și-un vis;
Era real și în simțire...
Iar sentimentul nu s-a stins.

Dar drumurile se separă,
Nu e nimic întâmpltor!
Și va mai fi poate o seară
Ca cea de care îi e dor.

Nu știe nimeni adevărul,
Iar sufletul îi e închis.
Dar în privire îi vezi dorul
Și-l simți că e de neatins.

Poveștile ce-ascund durere
Mereu s-au scris și se vor scrie.
Iubirea lui are putere,
Dar el refuză să mai știe.

Iubirea e o luptă-n care
De vrei să ieși învingător,
Tu nu renunți, chiar dacă doare
Că sentimentele nu mor!

Vă salut cu respect, domnișoară!

       Nu am putut să trec peste acest moment. Ba chiar cred că mi-am impus să nu pot trece peste dânsul. Ceva din mine îmi spune că, nu peste foarte mult timp, nu voi mai avea șansa de a auzi asemenea cuvinte, dovadă de respect și mărturie a existenței domnilor ce impun în mod inconștient regăsirea feminității, în lumea în care femeia încearcă să preia din lumea bărbaților de la vestimentație la caracter.  Gândurile acestea s-au născut în urma unui simplu salut. În urma cuvintelor mele, același simplu Bună ziua! pe care am fost învățată să îl folosesc fără să mă sfiesc, mi s-a răspuns astfel: Vă salut cu respect, domnișoară!.  Mărturisesc faptul că cel pe care îl salutasem nu îmi era o cunoștință, dar îmi aduc aminte de o altă zi în care, văzându-l că ar avea nevoie de minimum de ajutor pe care puteam să îl ofer, i-am deschis ușa și mi-a răspuns cu un Mulțumesc!  apăsat ce pe moment, recunosc, mi s-a părut puțin forțat și poate chiar ciudat. Abia acum, când domnul ce a fost atât de mult timp călător prin viață încât acum în sprijinul picioarelor obosite a apărut un baston de lemn stins, la auzul vorbelor lui m-am simțit purtată pentru o clipă în trecut. Și deci, îmi spun zâmbind și fără să fiu auzită, deci domnii mai există! Dar ei sunt domnii de atunci, ce nu au uitat nici acum de respect. Domnii de astăzi s-au pierdut în timp și au perceput evoluția ca fiind un element ce se necesită a fi lipsit de respect, bună creștere. Nu pot însă să critic doar sexul masculin. Femeile sunt doar femei și au uitat să mai fie doamne. Cuvintele ce le rostesc nu mai sunt calde și pașii lor nu mai mângâie pământul ci-l fac să se cutremure ca sub greutatea unui monstru ce vrea să-l fărâme în drumul spre locul mult râvnit. Și câte ar mai fi de spus.... Dar revenind la domnul ce încă-și poartă cu mândrie trupul răvășit de anii cărora le-a fost martor... Mai pot să spun doar că pantalonii și cămașa la dungă nu puteau fi însoțite decât de o vestă albă și o pălărie asemeni. Se vede că i-a plăcut să fie mereu aranjat ca ochii doamnelor să-l găsească mereu ca fiind un domn. Esențial este însă faptul că hainele nu sunt decât un indiciu asupra caracterului său. Iar în momentul salutului, sacoșa de pânză albă a fost mutată în mâna ce se ținea atât pe cât o ajutau puterile de bastonul de lemn, spre a-și lua pălăria de pe cap și a o purta, ca într-un semicerc, spre pământ. Acest moment, aparent simplu, a reușit cumva să trezească în mine o emoție aparte. Distinse domn, vă mulțumesc că mi-ați dat șansa să vă întâlnesc, vă mulțumesc pentru că nu ați uitat să fiți și mi-ați demonstrat că sunteți și cum arată UN DOMN!

Aproape

Nu ne-am născut fără probleme, și nici stăpâni pe lumea-n care
Mai suntem călători o vreme și avem numai o scăpare.
Eu sunt aici. Mereu am fost. Nu am plecat vreodată.
Și mi-am trăit coșmarul meu; și am învins o dată.

Acum ești tu în jocul vieții, și te frămânți și-ți este greu.
Eu sunt aici, te țin de mână, te iau în brațe, dragul meu!
Te las în schimb să simți durerea și demonii să-i întâlnești,
Nu te trezesc din visul sorții; te las coșmaru-ți să-l trăiești.

Tu ai să crești prin suferință, dar prin iubire, vei vedea,
Cum ai să te trezești la viață, ca dintr-un somn ce te răpea.
Și vreau să îți mai cer iertare! Eu recunosc că am greșit!
Regret chiar multe...cel mai tare, mă doare însă c-am fugit...

Cu pașii mei, grăbiți ca timpul, m-am îndreptat spre nicăieri
Dar noi am fost mereu aproape și vom fi mâine, ca și ieri!
În timp, îți va fi rău sau bine și fi vei trist sau fericit.
Și eu voi fi tot lângă tine și-n ai tăi ochii voi fi citit. 

Știi..drumurile sunt ciudate. Se mai despart, se regăsesc...
Și poate nu-ți voi fi prin preajmă... Tu să nu uiți cât te iubesc!
Tu singur n-ai să fii vreodată, că eu voi fi mereu cu tine
Și fără când, sau cum, sau unde, și eu te știu tot lângă mine!

Mi-a mai rămas

Mi-a mai rămas doar o sclipire

A unui vis ce l-am avut,

Un vis cu umbre și iubire

Al clipelor ce au trecut. 

Mi-a mai rămas doar amintirea

Surâsului ce mă trezea,

Și-mi captiva cumva suflarea

Când îl simțeam în preajma mea. 

Mi-a mai rămas și trandafirul

Ce chiar de-i stins tot mai trăiește. 

Doar el îmi mai cunoaște dorul

Și chiar de-i mut, mereu vorbește. 

Mi-a mai rămas și o scrisoare

Pe care-am vrut să ți-o trimit, 

Însă iubirea asta moare

Chiar de mi-e teamă s-o admit. 

Mi-au mai rămas atât de multe

Și totuși nu mai am nimic. 

Că te-am pierdut numai pe tine

Dar nu mai pot să mă ridic.  

Luptător

Îți spun că n-are rost să plângi
Și nici speranța să ți-o pierzi,
Nici sufletul să nu ți-l frângi
Ci în destin tu să mai crezi. 

Și dac-o ușă s-a închis,
Iar lacrimile-au curs nebune,
Să știi că focul nu s-a stins
Ci s-a extins în a ta lume. 

Când fericirea s-a-mpărțit,
Tu te luptai cu viața ta...
Din calea dânsei ai fugit
Dar ea într-una te urma. 

Nu te lăsa îngenunchiat!
Tu ești stăpân pe visul tău!
Acum ești mic și-ndurerat. 
Dar știi că-i bine după rău!

Să nu renunți, ci luptător 
Să fii când demonii îți cântă;
Și vei ieși biruitor
Din lupta ta ce este cruntă. 

113

Am buzele pecetluite și numai ochi-mi mai vorbesc.

Dar tu nu le-ntâlnești privirea și nu vei ști ce iți șoptesc..

Nu ești aici, ci ești departe  dar tot în suflet mi-ai rămas

Și să-ți fi spus că-mi ești iubirea, nu am avut și nici n-am glas…

Și fericirea ta mă doare și mă apasă cu putere;

Că nu sunt eu izvorul dânsei, de-aceea simt așa durere…

Nu am avut, nici n-am curajul să-ți spun ce simt și ce-mi doresc.

Suntem străini în drumul vieții, dar te-am iubit și te iubesc.

Și timpul mi-a promis uitarea și-un suflet ce-o să mai iubească,

Dar tot tu ai rămas în dânsul și lupt-acum să mai trăiască…

Când nu mai ai nimic de spus

Când nu mai ai nimic de spus,
Când tot ce-a fost mai bun s-a dus,
Te simți ca singur, nicăieri,
Uitat de vise și dureri.

Când gândurile-ți sunt pierdute
Și amintirile-s prea multe,
Ești numai tu, străin și-ți pare
Că ești un strop căzut în mare.

Și ești un nimeni într-o lume
În care n-ai nici loc, nici nume.
S-a stins lumina, ești distrus
Când nu mai ai nimic de spus.

Din paginile iubirii

       Frumusețea ochilor lui stă în felul în care își revarsă privirea asupra ei. Mereu întrebători și însetați de feminitatea ei, cu un joc al urmăririi, pierderii și regăsirii, sunt mereu mai vii și mai plini de iubire. Când ea greșește, îi aruncă o privire ce-o transformă pe ea în omul mic, care eșuează în detrimentul încercării de a atinge perfecțiunea. Și atunci, orgoliul lui -pur masculin- este hrănit cu fructul reușitei și în timp ce ea se simte învinsă, sufletul îi e încununat de gloria de a-l avea aproape pe el. Poate că au fost creați unul pentru celălalt. Puterea lui salvează slăbiciunea ei, în timp ce ușurința mișcărilor dânsei și trupu-i firav îl atrag și pe el în mrejele senzualității.
      Eu îi privesc și nu îmi pot lua ochii de la ei. Împreună, parcă strălucesc și întreg Universul este acum la picioarele lor. În mine se naște un sentiment contradictoriu de iubire și ură. Iar frumusețea lor  îmi îngăduie să zâmbesc, deși mi-e zâmbetul amar.
     E timpul să merg mai departe. Am fost destul un intrus în lumea iubirii lor. Îi las în urma mea și îi păstrez cu mine în gând. Nu aș putea să-i eliberez pe deplin când fericirea mea e cumva legată de zâmbetul lor.

Gând aspru

Te-a împietrit cumva chemarea

Acelui gând de neființă

Și pentru-o clipă-ți fu uitarea

Umilă, grea, dulce dorință.

Nici tu nu știi ce te așteaptă. 

De-i un drum nou, de e nimic,

Nu știi de soarta-ți fuse dreaptă;

Vezi cerul mare; te simți mic...

Te vezi copil, adult și iată

Imaginile din trecut

Ți se arată ca o poartă

Spre ce ai fost, ce ai avut.

Momente grele, clipe-amare;

Acum sunt toate-o amintire.

Rămân în mintea ta...și doare

Acest gând aspru de pieire.

Egali?

   
      Care sunt lucrurile care conferă cuiva superioritate? Ce principii morale deține omul superior? Ce face pe cineva mai -bun- decât ființa ta, sau mai puțin -bun-?
      Obișnuiam să cred în existența unui nivel real, un nivel la care ne aflăm toți, mai mult sau mai puțin conștienți. Dar oamenii importanți din viața ta, te plasează la un nivel inferior lor, deși, fără să spună asta prin cuvinte, ci printr-o tăcere, o reacție care confirmă mai viu decât orice cuvânt. Atunci te întrebi care este sursa superiorității lor, cea la care tu nu poți accede fie din neputință, fie din lipsa unei dorințe în acest sens. Și deci în lume există morale de sclavi și de stăpâni. Ideile acestora devin din ce în ce mai proeminente odată cu trecerea timpului. Nu m-am considerat niciodată superioară cuiva. Pot fi mai bună într-o privință și mult mai slabă în alte trei. Dar nici nu am apreciat ipostaza omului inferior, lipsit de apărare și potențial. Le cer scuze celor care, -superiori- fiind, mi-au permis existența în preajma lor și le mulțumesc că mi-au arătat că, spre rușinea neștiinței mele, nu există relații în care oamenii sunt egali (așa cum se întâmplă în mod natural), ci doar cele bazate pe diferențe și morala superiorității. 
     Revin totuși și mă întreb pe mine, din lipsa unui interlocutor, ce conferă această superioritate? Și, deși mă feresc să spun asta, afirm că puterea/frumusețea fizică sau un limbaj amenințător nu conferă superioritate, cel puțin nu și în viziunea mea, ci doar dă dovada faptului că unii profită de slăbiciunea altora, ajungând astfel să atingă o superioritate falsă. Deci, există oare oamenii cu adevărat superiori, sau doar cei care, cu puțin noroc, au fost înzestrați din unele puncte de vedere( și nu din toate) cu ceva mai mult și au transformat acest fapt într-o existență pe care ei o percep ca fiind superioară...
     Poate există chiar o astfel de ierarhie, în care unii oameni ar trebui respectați și tratați într-o manieră specială, pur și simplu pentru că...(încă nu știu sigur pentru ce, dar promit ca voi împărtăși acest lucru atunci când îmi va fi dat să aflu)

Ispita zeilor- Mrejele feminităţii

Dintre îngerii cu care

Te-am asemănat cândva,

Numai unul mai trăieşte

Şi-i ascuns în umbra ta.

Cielalţi când s-au stins se pare

Că s-au agăţat de-un nor.

Ţi-au dat ţie moştenire

Toată frumuseţea lor.

Tu, stăpână şi regină, 

M-ai lăsat să te iubesc.

M-ai făcut să-mi uit destinul;

Ai vrut doar să te hrănesc.

De la mine-ai luat iubirea

Şi doi ochi căprui, cuminţi.

Nu ţi-a fost o clipă teamă

Să mă farmeci, să mă minţi.

Milă-mi e de cei ce-n urma-mi

Vor dormi la pieptul tău, 

C-ai să-i storci de fericire

Şi-ai să-i schimbi, cumva, în rău.

Ai să fii mereu crăiasă!

De la alţii ai să iei

Şi-ai să te clădeşti pe tine:

O ispită pentru zei.

Aripi frânte

       Într-o lume în care îngerilor le-au fost retezate aripile, el s-a izolat, mai mult sau mai puțin conștient. într-o casă a viselor, un loc în care imposibilul devine posibil, iar iluziile s-au îmbrăcat în hainele realității părând ca desprinse din viață. Acolo, aripile lui sunt întregi și emană o strălucire paradisiacă în fața căreia și norii se dau înlături. Ochii lui nu cunosc privirea minciunii, iar mâinile-i descriu, prin gesturi fine, inocența. A decis să trăiască liber, ca într-o stare apropiată de primordial, cunoscând însă orice lege nescrisă a naturii umane ce se vrea aproape de perfecțiune. Chipul i-a fost adesea brăzdat de lacrimi, căci, văzător fiind, a fost martorul tăcut ce nu avea forța de a schimba destine, iar sufletul curat nu putea suporta realitatea. A fost pentru sine vânzător și cumpărător în același timp, iar obiectul ciudatului negoț nu a fost altul decât idealul irealizabil. Realitatea l-a privit din umbră și ca un infractor, egoist de altfel, i-a furat puterea de a mai visa.  
        Acum și aripile lui sunt frânte , dar cu o putere venită parcă de nicăieri, izbutesc să mai crească puțin spre a putea fi frânte din nou. Orice forțare devine zadarnică, dar lupta renaște mai aprigă decât a fost oricând, chiar și cu prețul bătăilor inimii ce refuză să trăiască precum un sclav al ideilor meschine ce o înconjoară. 
        Sfârșitul îl aduce mai aproape pas cu pas, iar întrebarea ce prinde contur pe buzele lui și a celor ce se hrănesc cu îndârjirea lui e una pe cât de simplă în aparență, pe atât de amplă în esență: Se merită?