Vei fi fericit!

Copil din flori de luna si lacrimi din apus,
Te cauta destinul si tu iar te-ai ascuns.
Cersit-ai fericire, iubire ai cerut
Si-ai disparut, copile, cand toate-au aparut. 

Cum reusesti mereu, eu nu pot sa-nteleg.
De-as fi in locul tau, as sti ce sa aleg.
Cand totul ti-e usor, dispari pierdut in soarta
Si-apari din umbra vietii cand greul ti s-arata.

Mai lupti cu raul sortii, invingi si esti invins
Dar flacara din tine s-a nimicit, s-a stins.
Tu esti cladit din ura, din vis si din frumos
Si te ridici cand pare ca locul tau e jos.

Sa fie ghinion, sa fie rea vointa...
Mi-e mil-acum de trupu-ti si de a ta fiinta!
Dar sa mai ai rabdare, copile mult iubit, 
Ca te-o gasi destinul si fi-vei fericit!

Lipsita de putere

      Nu mai sunt o luptatoare. Am uitat sa mai tin cu dintii de lucrurile la care tineam, de idealurile la care aspiram, de persoanele pe care le-am iubit, le iubesc si le voi iubi mereu.
      Poti sa imi vorbesti de speranta. Eu o sa cred doar in regret. Imi poti vorbi despre viitor dar prin buzele mele nu vor rasari decat povesti ale trecutului. Imi vei cere sa zambesc iar eu nu-ti voi putea raspunde decat cu lacrimi. Imi vei spune ca ma iubesti, iar eu te voi saruta cu dor si  iti voi da drept raspuns un simplu"te-am iubit!". Sunt gata sa renunt la toti cei pe care ii iubesc. Motivul e straniu in banalitatea lui: am obosit sa ofer, am obosit sa astept, sa sper ca va veni si clipa cand voi primi. Poate in cartea destinului meu un capitol lipseste. Acel capitol al iubirii, al fericirii ca ideal si realitate. De voi fi intrebata de aceste pagini ce lipsesc, voi raspunde sec: unora nu le este dat sa fie fericiti- cel putin nu tot timpul- dar le este data in schimb puterea de a-si impune sa creada ca asa este cel mai bine, ca asa ar trebui sa fie.
      Nu sunt un suflet/ un om pierdut iremediabil, definitiv. Insa acum sunt lipsita de puteri. Mi-au fost de ajuns cateva momente, cateva cuvinte ca eu sa cad brusc. Las armele jos. Nu mai vreau sa lupt. Ce rost are sa lupti stiindu-te lipsita de putere si inevitabil invinsa. Ma las purtata de indiferenta, de o lipsa crunta de sentimente. Ma detasez pentru putin, ca mai apoi sa revin cu o pofta nebuna de viata si iubire. 
     

Scrisoarea dusmanului deja invins

      In curand va incepe pentru mine un nou "razboi". Fara sa vreau, mi-am mai sculptat un dusman intr-o lume in care prea multi imi sunt impotriva si prea putini ma cunosc.



                                Dragul meu dusman, 


            Indraznesc sa incep cu " dragul" pentru ca inca mai cred ca in spatele umbrelor reci, ce mi-au fost date sa le vad si sa ma inspaimante, inca mai exista o frumusete a unui suflet cald ce a fost impietrit in circumstante sumbre, ce a fost alimentat cu ura, spaima si regret. 
         Ai inceput un razboi in care, fara sa existe vreo urma a unei minime remuscari, m-ai tarat si m-ai aruncat fara voia mea.  Cand ti-ai atintit armele asupra mea am ales sa ma ascund. Nu mi-au placut niciodata luptele si mai cu seama cele in care eu ma regasesc intre protagonisti. Am ales ignoranta in schimbul unui joc copilaros ce urmeaza sa atinga limita-mi de suportabilitate.
         Acum eu nu am puterea de a decide, de a opri acest "razboi". Nu vreau sa lupt dar orgoliul meu se cere aparat. Tu stii prea bine ce inseamna sa iti protejezi orgoliul, sa simti o pofta nebuna de a-l apara. E posibil sa gresesc dar cred ca doar acest orgoliu nebun te-a facut sa vrei sa ma distrugi.
        Sa ne oprim asupra urmarilor acestui"razboi" ce va incepe curand. Da-mi voie sa iti spun ca nu va fi un invins si nici un invingator. Ne vom lupta degeaba. Tu vei vrea sa ma distrugi. Eu iti spun ca nu e nimic de distrus. Iar eu ma voi lupta ca sa ma apar si tot zadarnica va fi si lupta mea cand stiu atat de bine ca nu sunt multe lucrurile pe care le protejez orbeste. Vezi tu, dragul meu dusman, eu sunt un mare castel de nisip. Ma ridic incet in lumina dulce si calda a soarelui, ma ridic din cate un pumn de nisip pe care multi nu s-ar sfii sa il arunce, ma ridic din inutil si din comun, ma ridic din ceea ce altii calca in picioare fara sa priveasca o secunda in jos. Insa ajung in timp un frumos castel de nisip. Privirele multora se atintesc asupra-mi. Eman bucurie, cersesc aplauze, culeg zambetele ce sa nasc la vazul meu. Din cand in cand o parte din mine se mai sfarama. Ajung singura din nou. Dar materialul din care sunt facuta e atat normal, lipsit de valoare si usor de gasit incat nu dureaza mult pana castelul e din nou intreg, e din nou in vazul lumii, e din noua apreciat si privit ca pe o frumusete rara. Tu, dusman al meu, iti indrepti armele catre mine, cauti sa ma lovesti, sa ma faci sa plang. Din nisip izvoraste greu apa, deci lacrimile mele vor fi ascunse cu grija printre coridoarele castelului pentru ca tu sa nu le vezi . Vezi tu...eu sunt cladita din nisip. Armele iti sunt de prisos. Nu e nevoie decat de o rafala de vant si eu dispar. Doar de vant...doar de atat este nevoie. In spatele maretiei mele, in impozantul castel ce iti inspira putere, maretie, forta, capabilitate nu este decat nisip asezat astfel incat sa capete forma unei masti a puterii. Important este sa nu uiti doua aspecte: banalitatea materialului din care sunt cladita si felul in care sunt cladita. Singura nu as reusi sa fac nimic. Dar sunt cei ce pun fiecare cate un pumn de nisip, fie el curat, fie el murdar si urat mirositor, fiecare aducandu-si aportul mai mult sau mai putin. Si ma cladesc pe mine, cea ce stau astazi in fata ta, gata sa o distrugi stiind ca nu iti va fi greu sa ma darami pe mine ci sa-i gasesti pe toti cei care ma recladesc de cate ori de cate ori ajung din nou sub picioarele dusmanilor mei. Dar marturisesc ca este o onoare sa fii calcat in picioare de un dusman puternic si satisfactia de a te fi ridicat de sub talpile lui e mai mare ca a oricarei lupte seci ce mi-a fost dat sa o castig candva. Mai am inca o urma de credinta ca ai mei claditori nu vor uita nici de aceasta data de mine si ma vor ridica din nou. Iar eu pentru ei voi fi motiv de mandrie si voi cauta prin simplitatea mea sa le fiu izvor in desertul tristetii, sa sap in piatra regretului si sa daram zidul sperantelor apuse. 
       Daca intreaga ta fiinta depinde de acest "Razboi", atunci il vom purta...

                                                                       Cu increderea unei schimbari,
                                                                                                al tau dusman invins.



       Marturisesc ca nu mi-e teama de acest "razboi", ci de lupta ce-o vor da claditorii mei pentru ca eu sa ma ridic din nou. Si teama imi e ca de asta data voi fi cladita din nisipul acela rece al noptii, de cei ce ma ridica doar din placerea de a ma vedea cazand. 

Sunt singura. Doare...

Visez si traiesc,
Urasc si iubesc.
Ma pierd si ma doare.
Speranta-mi iar moare.

Il caut plangand.
Il gasesc iar razand.
Il am doar in gand.
Iluzii imi vand.

Mai caut iubire
Si cer fericire.
Mi-e teama prea tare...
Sunt singura. Doare...

Diferita in normalitate

     M-au cuprins o sumedenie de ganduri reci. Ma simt plina de ura! Si ura asta ma face sa vad lucrurile atat de sumbre, atat de lipsite de farmec, de frumos sau de speranta. Ciudat sentiment... Simt nevoia sa critic, sa tip, sa alerg spre nicaieri! Ma scald intr-o nebunie a durerii, a gandurilor negre. Nu mai vad in oameni decat raul pe care l-au facut cumva, micile greseli ce mie mi s-au parut adevarti giganti intr-un camp al erorilor. Cert este, cel putin in viziunea mea, ca valorile s-au pierdut in timp, ca lucrurile pure s-au transformat in niste mizerii si ca eu, si poate inca multi altii, am uitat sa mai cred in frumos, in ideal, in vis...
    Poate ca acum ma descopar pe mine, descopar partea mea cea cumplit de urata, partea omului rau, crud, sec. Ciudat este ca simt ca nu mai am nici puterea de a scrie. Am prea multe idei meschine ce nu ar merita nici decum sa fie asternute in cuvinte. Poate toate isi au radacina intr-o lipsa de iubire, atat daruita cat si primita. Ma simt singura si prea diferita in normalitatea mea. Dar ceilalti nu au nici o vina. Intreaga vina imi apartine... Eu nu stiu ce vrea sa primesc sau mai bine zis cum sa primesc. Ma bazez pe timp, imi pun intreaga incredere in trecerea lui. Va iesi soarele si pe strada mea candva, chiar daca mi-as fi dorit ca acest "candva" sa nu fie altceva decat "acum".

In cautarea sinelui pierdut

      Mi-ar fi placut sa fiu undeva departe... Departe de temerile mele, de gandurile si visele mele. Mi-ar fi placut sa fiu intr-un loc singuratic in care linistea e singurul lucru care te inconjoara. Cred ca am nevoie sa ma (re)gasesc pe mine, cea care se ascunde sub falsitatatea unor zambete enervant de credibile. Simt ca nu ma mai cunosc si ajung uneori sa spun "crede-ma ca eu stiu cel mai bine pentru ca eu ma cunosc cel mai bine" pentru ca mai apoi sa imi dau seama ca nu am habar cine sunt. 
      Am de gand sa ma aventurez intr-o calatorie ciudata. Scopul va fi sa ma regasesc pe mine. Si cred ca pentru asta am nevoie de curaj ( de foarte mult curaj poate) pentru ca ce as putea gasi s-ar putea sa nu coincida cu ceea ce afisez sau as vrea sa afisez. Si lucrul acesta presimt ca o sa doara... Dar e un risc pe care ar trebui sa mi-l asum.  De as putea doar sa gasesc in mine puterea unui prim pas.. acel prim pas care sa imi deschida drumul la capatul caruia sunt doar eu...
             Doar un prim pas in cautarea sinelui pierdut..