Te-am pierdut cumva, cândva...

     Te-am pierdut cumva, cândva. N-aș putea să-ți spun unde și când, fiindcă nici eu nu mi-am dat seama atunci. N-aș putea să spun nici ce sau cine ești. Nici acest lucru nu îl știu. Defapt, nu știu despre tine prea multe. Știu doar că te-am pierdut. Simt asta în fiecare clipă! Simt că nu ești aici... Îți simt cumva- într-un mod ciudat, ușor confuz și intrigant- lipsa...
     Îmi pun întrebări fiindcă vreau să aflu cine sau ce ești de ai dat naștere atâtor lacrimi. Dar eu am pierdut în trecerea vremii atât de multe... De unde să știu acum care sau cine să fi fost tu, când te-am pierdut și care să fi fost locul în care ale noastre drumuri s-au separat? Nu știu... Sau poate că undeva, în adâncul inimii, știu prea bine acest lucru, dar sunt oarbă și oricât aș încerca nu aș putea să zăresc adevărul. Dar poate îmi e teamă să recunosc, să aflu, poate eu te-am alungat, poate am greșit cumplit și nu te mai merit și de aceea m-ai părăsit, poate mi-am dorit să te pierd și ai aflat cumva sau mi te-au luat de lângă mine cei ce știau că asta îmi doresc, poate nu mi-am dat seama că încep să pășesc singură decât prea târziu.
     Poate, poate, poate... Cert este că te-am pierdut. Și odată cu tine, mi-am pierdut liniștea. De atunci te caut mereu, fără să știu ce caut, dacă ar trebui să te caut sau așa e mai bine, dacă te voi găsi vreodată, dacă te merit, dacă mai am nevoie de tine, dacă pot trăi fără tine, dacă te mai vreau, dacă locul tău e în preajma mea, dacă pot trăi fără tine, dacă prezența ta naște mai multe lacrimi decât absența-ți, dacă...Dar te caut continuu... M-am obișnuit să fac asta sau poate că inima e cea care îmi spune să nu mă opresc.
     Te-am pierdut cumva, cândva și-mi pare rău! Acum însă te caut. Dacă nu te voi găsi, voi răsfira prin lume cuvinte care să te facă să afli că te-am căutat și încă te mai caut. Iar dacă al meu efort va fi în zadar, te rog să mă cauți acolo unde știi că m-ai lăsat, fiindcă odată ajuns ăn acel loc, toate drumurile te vor aduce la mine. Și sper că de eu nu voi reuși, mă vei găsi tu pe mine, cea ce te-am pierdut cumva, cândva.

Crezând în oameni

     Am auzit de atât de multe ori oameni care spun că nu e bine să crezi în oameni... Dar eu, eu iubesc oameni și obișnuiesc să-mi caut casa în preajma lor și, de ce nu, în sufletul lor.
     Poate că aveau dreptate. Aveau dreptate toți cei care spuneau să nu crezi în oameni... Fără să îmi dau seama, am cunoscut trădarea. M-am lăsat îmbrăcată în vorbe și m-am amăgit cu căldura lor. Dar faptele sunt cele care grăiesc adevărul. Încrederea pe care credeai că o merită, ajunge într-o clipă să fie fără folos, aruncată într-o uitare profundă prin prisma regretului dăruirii ei. Oamenii te dezamăgesc atât de repede și cum nimic în astă lume nu o poate face. Îți provoacă răni adânci ce se acoperă în timp, dar a căror cicatrici au grijă să îți amintească în mod constant că, în ciuda dorinței tale de a uita, acele clipe au fost realitate și nu vis. Ai trăit în ele fie fericire, fie tristețe și într-un colț de suflet se vor ascunde cu grijă ca la momentul oportun să-ți zâmbească dulce sau ironic. Oamenii mint. Dar mint frumos astfel încât tu să crezi așazisul adevăr.Și când îți dai seama, e mult prea târziu ca tu să mai poți schimba ceva.Oamenii caută oportunități, momentul oportun pentru ei. În fața tuturor lucrurilor este pus sinele și ceea ce le oferă mai mult.
     Eu am crezut în oameni, în cuvinte, în iluzii. Adevărul m-a lovit, m-a pus la pământ. Acum încerc să mă ridic și mă cert aspru pentru naivitatea mea. Pretențiile-mi la maturitate s-au spulberat într-o secundă când am realizat cât de ușor gust din neadevăr. Și pentru greșeala mea, sunt singura care merită să plătească. Și plătesc. Doar că nu m-aș fi așteptat ca prețul să fie atât de scump.
    Obișnuiesc să regret deciziile pe care le iau. Acum regret. Poate voi învăța, în timp, să nu mai cred la fel de mult în oameni, când singurul om în care trebuie să cred sunt chiar eu.

Dac-ai ști

Dac-ai ști cum plânge Cerul

Și te-ai duce să-l alini,

Eu aș fi singur pe lume

Și-aș păși pe-un drum de spini.

Dac-ai ști cine-i durerea

Și de ce mi te-a adus,

N-ai mai  căuta răspunsuri,

Ci ai sta unde te-a pus.

Dac-ai ști ce simte omul

Cand e singur, singurel,

Tu te-ai duce după dânsul

Și-ai sta tocmai lângă el.

Dac-ai ști unde-i norocul

Și de ce nu te-a găsit,

Cerceta-ai lumea toată

Ca să fii tu fericit.

Dac-ai ști ce e iubirea

Și-ai simți ce simt și eu,

Ai lăsa și tot și toate

Și-ai sta lângă pieptul meu.

Si totusi suntem cumva aceeasi

    Si totusi suntem la fel... Sentimentele sunt aceleasi pentru toti. Se nasc in diverse circumstante dar te cuprind fara sa iti dea o sansa de scapare.

    Iata-ma acum cu ei. Ii cunosc si nici nu stiu cine sunt. Dar ei impreuna sunt un singur suflet. E poate pentru prima data cand se vad si parca se cunosc de o intreaga viata. Vorbesc aceeasi limba,limba lor... Nu sunt multi cei care ii inteleg, iar eu m-am ascuns timida printre ei. Ii iubesc!  Pentru ei, muzica vorbeste!
     Feminitatea ei a atinge paroxismul tocmai prin glasul masculin pe care il aduce cumva intr un plan principal. Iar ei, ei nu se mai pot satura de vocea ei si o sorb fara sat de par ca fiecare clipa ar fi ultima in asta lume. Iar eu, eu m-am retras intr un colt, constienta fiind de faptul ca in lumea lor nu pot fi decat un intrus. Pentru ei vorbeste muzica,ea e limba lor, regina in fata careia ridica un frumos palat in zidurile caruia o chitara isi gaseste universul. Ei traiesc muzica.. Efectiv, ii iubesc! 

     Unde e vocea mea? Vreau sa pot vorbi cu ei fiindca ii inteleg poate mai bine decat pe mine...dar ei nu ma inteleg. 

      El s-a indragostit! S-a indragostit de vocea ei, de trupul firav care emana o putere ce l fascineaza. Cuvintele i sunt de prisos, dar chitara ii e graiul articulat. As vrea sa il intreb ce e in mintea lui, sau mai bine zis in suflet. Mi e teama ca nu ar gasi un raspuns fiindca ceea ce se simte e atat de greu de exprimat. Eu ajung sa ii iubesc pe toti 3. Ei sunt doar unul!!! Pe chipul lor zace chinul omului fericit! Pe chipul meu se ascunde un zambet sters din teama de a nu i deranja in vreun fel!

       E de ajuns sa ii privesti in ochi si vei intelege ca orice ai face nu ii vei putea scoate din universul lor sunt inconjurati de pereti impenetrabili. Poate doar inima poate trece prin acesti pereti...

       Lumea artistilor e singura in care mi as dori sa mi port pasii. Doar ei ma pot invata cum sentimentele pot fi pecetea vietii, cum pasiunea se piate transforma in viata in sine si cum insasi viata poate fi un suflet cuprins de lumina sunetului impletit cu trairea a ceea ce exprima un simplu cuvant. 

Cine are urechi, sa auda! Si cine are suflet sa simta!

Nu te urăsc, ci-ți mulțumesc!

Cum mă-nspăimânt-a ta privire

Și vocea ta cum mă doboară...

Nu-i nimeni, jur, din astă lume,

Ca tine nu-i! Nu mă-nfioară!

Și glasul tău ușor mă frânge,

Prezența ta-mi sârnește chinul

De parcă ești în al meu sânge

Și te comporți precum veninul.

Dar tu m-ai întărit pe mine!

Îți sunt datoare cu ce sunt!

Nu m-ai lăsat să-mi fie bine,

Ci dat mi-ai greul pe Pământ.

Nu te condam și nu-ți cer milă.

Nici îndurarea nu m-ajută!

Îți mulțumesc că din copilă

M-ai făcut om în lumea cruntă.

Și țin la tine ca la suflet!

Și sufletul ți-e prețios,

Când din al meu chiar amplu urlet,

Tu n-ai găsit nici un folos...

Ți-oi mulțumi cumva vreodată!

De-aș ști doar cum să-ți mulțumesc...

Și nu m-ar crede lumea toată

Că nu t-urăsc, ci te iubesc!