Eu încă sunt aici...

     Plâng de dorul chipului tău. Îl caut în amintiri și îl găsesc ascuns în regrete, în trecut. Nici nu îmi mai amintesc când ne-am văzut ultima dată. Era parcă în parfumul verii, într-o clipă a splendidului dans dintre Cer și Pământ. Mă îmbrățișai atât de promițător... Credeam că nu aveai să îmi mai dai drumul nici măcar pentru o clipă. Mă îmbătam din parfumul frumuseții tale și mă amăgeam cu nemurirea. Îți sărutam cu foc chipul și tu mă mângâiai cu glasul tău. Precum doi îndrăgostiți, eram doi și mereu unul.
    Acum...acum ești departe. Mi se pare că tu m-ai uitat. Nu mai știi cine sunt? Sau poate adresa mea ți-a devenit necunoscută. Sunt acolo unde m-ai lăsat. Te aștept în fiecare clipă să vii și să mă lași să gust din nou din dulceața ta. Am refuzat să îmi pierd speranța, deși jocul acesta mi se pare lipsit de șansă. Dar am nevoie de tine mai mult ca oricând! Și amintirea chipului tău îmi aduce durerea pe care îmi e atât de teamă să o mai simt... Am nevoie să mă ridici către iubire! Am nevoie de căldura ta să-mi readucă la viața sufletul ce se stinge la plecarea ta.... Îmi e greu fără tine, iar tu, ca un demon al destinului, te-ai ascuns într-un univers cuprins de foc și mă privești pe mine, cea ce mă sfărâm continuu, cea ce mă pierd și sufăr căutându-te pe tine. Răutatea ta atinge paroxismul ca mai apoi să reapari în lumea mea și să-mi redai zâmbetul pierdut.
      Acum am nevoie de tine. Știu că tu ești un călător imposibil de oprit pentru vecie. Dar tot ce îți cer sunt doar câteva clipe alături de tine. Doar câteva îmi vor fi de ajuns să mai trăiesc o vreme. Nu mă lăsa să mă sting cerșind divinității să-ți rătăcească pașii în lumea mea! Nu mă lăsa să-mi trăiesc viața strigându-te pe tine, când locul tău e aici, cu mine! Ești unicul lucru pe care mi-l doresc și doare, doare cumplit să nu te pot avea...
      Unde ești tu, fericire? Cu ce oare ți-am greșit de m-ai uitat? Eu încă sunt aici, te mai aștept o clipă, un ceas, un an, o viață...

Sunt puțini, dar EXISTĂ!!!

       Trupul și mintea mi se pierd într-un joc haotic al gândurilor reci. Mă taie un fior al singurătății și cerul pare să coboare grăbit asupra mea. Îmi e teamă! Încrederea în mine a sabotat știința și a găsit căile teleportării: a dispărut brusc, s-a dus într-un loc necunoscut mie de unde să nu o pot auzi, simți si îmbrățișa. Îmi e greu să îmi port pașii când simt că mă îndreaptă spre nicăieri. Nu mai am habar de ce ar trebui să fac. Singurul lucru de care mă mai simt capabilă este să strig dupa ajutor. Dar vocea nu mă ajută. Deci strig cu vocea inimii și a sufletului ce s-au unit într-un singur glas.
       Poate părea greu de crezut, dar EI mai există încă. Și nu, nu sunt puțini la număr. Sunt numeroși chiar. Câte unul sau doi pentru fiecare. Mai greu e să îi găsești, să îi înveți să creadă în tine, să le dai șansa de a te cunoaște, să îi primești în universul tău, să le dovedești că tu ești cel/cea care îi poate întelege, să li te oferi lor fără ezitare-uitând de tine în favoarea lor-, să le deschizi ușa către cel mai prețios lucru pe care îl poți avea: către sufletul tău. Cine sunt EI? Sunt tot ce contează, sunt singurul lucru de care ai nevoie, sunt îngerii tăi cărora aripile le-au fost retezate întru căderea lor pe Pământ. Sunt sufletul și inima ta, captive într-un alt trup. EI sunt cei ce îți aud chemările când tu, lipsit de putere, nu îi poți striga. EI sunt cei cărora nu trebuie să le dai explicații fiindcă motivele le cunosc atât de bine.EI sunt cei care îți dau aripi pentru ca tu să poți cuceri văzduhul. EI îți simt neliniștea dar  mimează neînțelegerea pentru a te ridica din prăpastia în care tu îți construiești căminul. EI sunt cei cu care râzi până la lacrimi având drept subiect -nimic-. EI sunt cei cărora, într-un moment final, le-ai lăsa totul ca semn al mulțumirii și ai simți că nu ar fi de ajuns. EI sunt cei ce te ridică când disperarea te pune la pământ. EI îți sunt sora/ fratele pe care Dumnezeu i-a trimis să se nască din alt trup ca tu să ai la cine fugi. EI sunt mai mult decât decât aș putea să spun în cuvinte când pentru dânșii nu există decât -supremul absolut-.EI sunt AI TĂI!-cei ce te-ar putea doborî într-o clipă, dar nu fac altceva decât să te ridice.
        Da! Îi am și eu pe EI, am și eu îngerii mei. Oricine îi are. Important este nu doar să îi ai, ci să le cercetezi culoarea aripilor.Caută-i pe cei ce în zbor răspândesc doar frumusețea razelor. Și când i-ai găsit, nu îi mai lăsa să plece, nu-i mai scăpa din ochi ci veghează-i ca un înger, cuprinde-i în aripile tale, pretuiește-i și protejează-i pentru că ei sunt parte din familia ta, sunt parte din sufletul tău.

              Multumesc vouă pentru că sunteți puțini, dar existați!


                                

Detașare

Ți-am închinat poeme și chipu-ți l-am pictat

Și-am plâns gândind la tine, am plâns și-am așteptat.

Arunc acum  iar vualul, iluzia iubirii,

Nu mai lupt contra lumii, nu mai lupt contra firii.

M-oi reclădi pe mine c-am sărutat pământul

Cerându-te pe tine cu sufletul și gândul.

Renunț și la poeme, renunț din vina ta,

Ca să-ți aduc sfârșitul, să pieri din lumea mea...

Voi reuși cu timpul să-mi reclădesc amorul,

Voi reuși cu timpul să-mi redescopăr zborul.

Rămâi în amintire, rămâi doar în trecut

Cel ce-a pierdut deodată ce nici nu a avut.

M-oi detașa de tine și fi-vei tu străin,

Cel ce hrănit mi-ai viața cu lacrimi și suspin.

Cerul a avut dreptate

          Crezut-a Cerul că ochii lui se vor stinge. Și a lăsat stropi de ploaie să sărute pământul, pământul acela pe care până ieri se sculptau urmele pașilor lui. Luna s-a ascuns undeva în spatele norilor pentru a-și mângâia tristețea. O stea se stinge lin și sclipește orbitor preț de câte o secundă ca semn că el s-a agățat de viață și refuză sub orice chip să îi mai dea drumul. În jurul lui nu se mai varsă lacrimi că ochii tuturor au obosit parcă să mai plângă. Doar cei ce mai trec pe lângă mai lasă o urmă de regret, speranță leneșă și tristețe să mai îmbrace haina lacrimilor și să izvorască  din ochii dornici parcă să plângă. Pentru toți ceilalți izvorul a secat de ceva vreme. Se aud urlete, țipete cumplite ce se sting în durere. Dar anii au trecut. Timpul te prinde în jocul lui și uită parcă să te întrebe dacă vrei sau nu să i te alături în drumul lui ce te va duce sigur spre neființă. 

           El, el era un nimeni pentru cei mai mulți. Dar erau și cei puțini pentru care nu putea fi nimic altceva decât totul, întreaga lume. Și acum? Acum se stinge... O lumânare ce a ars leneșă lăsând ochii cei mai curați să se scalde în lumina flăcării ei.  Se caută vinovați, se pun întrebări, se cer explicații. Dar nu se schimba nimic. Pe buzele lui se clădesc cuvintele din urmă, acele cuvinte ce nasc regrete, gânduri de iertare. O fiică, un nepot și un prieten. Cu atât a mai rămas. Dar zâmbește de parcă nu s-ar întâmpla nimic. Ba aș zice chiar că tristețea ce-l înconjoară îl amuză teribil. 

             -Sunteți-voi oameni?

             -Suntem...

             -Aveți-voi suflet?

             -Avem...

             -Atunci eu nu voi fi niciodată departe. Căutați-mă acolo unde am fost mereu.

           Îl privesc și ochii lui s-au ațintit spre cer. Nu înțeleg ce vede acolo... 

           Uiteeee! O stea căzătoare!!! E timpul pentru o dorință! Hmm...Vreau sa fiu fericită, să cred în iubire, să mă găsesc pe mine cea ce m-am pierdut, să-mi smulg răutatea din suflet ca să fiu încununată de regret, ură și tristețe... Prea multe dorințe. Nu pot să mă decid. Atunci o să îmi doresc ca el, acest străin, să mai trăiască puțin -atât cât iși dorește-. Vizibil e că nu vrea să piară. Da! Asta vreau! Îl vreau pe el în viață și astfel cei  3 ce-i stau alături vor fi și ei fericiți. Asta vreau! 

           Dar ochii lui deja s-au stins...Și cerul a avut dreptate.

M-oi regasi cumva, cu timpul...

Se surpa cerul, norii crapa si ingerii din Rai coboara.
Prin ape tulburi, ganduri negre si demonii ajung sa moara.
Eu inchid ochii.Nu-mi mai pasa. De parca nici n-as mai trai...
Ma ard dureri si ma ingheata acele ganduri de-a muri.

M-am detasat de toti, de toate si nepasarea ma cuprinde
Si-n jurul meu se simt regrete si un foc de lacrimi se aprinde.
Unde-s speranta si visarea, prin ce ocean s-au mai ascuns
De-au devenit de negasit, de neatins, de nepatruns...

Si cand m-am linistit o clipa, razboiul iar a inceput,
Ca-n sufletu-mi se da o lupta si doare acum cum n-a durut.
De s-ar surpa acum pamantul sa cad, sa pier, sa fiu uitata,
Sa nu mai mai gaseasca nimeni si eu sa uit de lumea toata...

De ce gandesc atat de sumbru? Cum am ajuns sa ma sfaram
Cand eu aveam atatea visuri de puteam muntii sa-i daram...
Dar sufletul imi e pustiu si nu cunoaste ce-i iubirea
Si nici iertarea n-o mai stie si eu ma pierd din nou cu firea.

Si nici de-as vrea nu se sfarseste acest destin ce-a naruit
Sperante, ganduri, idealuri, ce-a fost frumos si ce-am iubit.
Si nu mai stiu nici cine sunt, nici in ce lume m-am nascut.
M-oi regasi cumva, cu timpul, pe mine, cea ce m-am pierdut.