Atunci eu nu îmi mai doresc nimic...

        E târziu, îmi e frig și mă cumprinde o stranie indiferență de care încep să mă tem.
        Se spune că lucrurile pe care le dorim atât de mult -încât orice sacrificiu ar fi prea mic- nu vor face cunoștință cu noi și tocmai pentru că le vrem, le cerșim și le implorăm cu atât de multă tărie și ardoare. Atunci eu nu îmi mai doresc nimic. Nu îmi mai doresc nici fericire, nici iubire. Nu mai vărs lacrimi reci sau calde, nu-mi mai las sufletul să plângă și nu mă mai cert cu Cerul pentru nimeni și nimic! Refuz să îmi mai pese, refuz să mai implor și să mă mai zbat căutându-mi zâmbetul. Așa poate se va oferi norocul să mă găsească singur și să rămână chiar și pentru puțin în lumea mea. Îmi va aduce poate doi ochi căprui a căror lumină eu să fiu, două brațe puternice în strânsoarea cărora să simt că nimic nu mă poate atinge, o inimă care să-mi șoptească prin bătăile ei ample și tăcute că fericirea m-a găsit și m-a luat captivă fără voia mea.
      M-am decis să sting ușor orice urmă a dorințelor nebune ce-mi sfarmă trupul și mintea trimițându-mă spre agonie, cu pașii siguri, dorințe ce-mi pun înaintea ochilor misterul a ceea ce va fi. Nu mai cer nimic fiindcă mă simt cuprinsă de oboseala cruntă ce s-a născut din prea multe rugăciuni ce n-au fost auzite, din prea mult regret și prea multe așteptări. Este timpul să las destinul să-și joace cărțile pe care, fără voia mea, s-a strecurat si ființa-mi. 
     Renunț să mai lupt în jocul în care eu sunt pionul pierzător, pionul care așteaptă atât de mult să atingă linia victoriei încăt se împiedică la ultimul pas tocmai pentru că își dorește prea mult. Eu nu îmi mai cer nimic și mă oblig să învăț tainele momentului, să cunosc surpriza, neașteptatul fiindcă dezamăgirea doare mai mult decât indiferența și neșansa.
     Nu-mi mai doresc nimic! Mă aude careva??? Nu îmi mai doresc nimic...