Am renunțat să mai pornesc
Pe drumul celui care crede
Că nu-s iubiri ce se sfârșesc.
Și aș fi renunțat la multe.
Însă tu unul ai fi fost
Eternul bun, din rele crunte.
În lipsa ta, eu n-aveam rost.
Și aș fi suportat de toate...
Dar gândul să te fi pierdut,
M-ar fi ucis, chiar dacă poate
Mă doare că nu te-am avut.
Și plâng acum, vărs lacrimi-sute!
Fiindcă prea mult mi te-am dorit.
Dar vorbele-mi erau tăcute
Și nu ți-am spus. Dar te-am iubit.
Mi-a fost prea temă. De iubire,
Îmi este teamă și acum.
Vei fi plecat de lângă mine,
Iar eu mă voi opri din drum.
Și am ales să fii cu mine,
Însă-mpreună niciodată.
Mi-e sufletul mereu cu tine,
Te va urma în lumea toată.
Că dacă tu mi-ai fi aproape,
Ți-aș da și suflet și suflare.
Însă când vei pleca departe,
Îmi moare visul. Totul moare.
Oricât mi-ar fi mie de teamă
Că singură mereu voi fi,
Până când liniștea mă cheamă,
Cu gândul asta voi trăi.
Și pentru răul cel mai mic
Mă văd pledând chiar dacă doare.
Eu nu aș ști să mă ridic
Când tu te duci și totul moare.
Cu alte cuvinte...îmi pare rău că nu am lăsat lucrurile să se întâmple, dar atunci când s-ar fi sfârșit( finalitatea lor este o certitudine), eu nu aș fi putut accepta gândul de a porni pe drumuri separate. Nu atunci când vine vorba de tine, dar mai ales, nu după ce te-aș fi avut în brațele mele.
