Îmi spun sec: poate că am uitat -să mai fim-... Mi-e teamă că am uitat să mai trăim. Noi, oamenii, că despre noi este vorba acum, ne transformăm încet dar sigur în niște sclavi ai acestei lumi, lume condusă de, prin și pentru bani. Începem să ne robotizăm, să uităm de sentimente și de lucrurile care ne fac pe noi cu adevărat fericiți. Ne e teamă parcă să mai zâmbim și asta pentru că a zâmbi presupune un ragaz, câteva clipe doar pentru tine și sufletul tău, clipe în care nu produci nimic palpabil ci îți hrănești inima și-i arăți minții că portițele spre frumos încă mai există.
Noi, cei din prezent și aproape sigur și cei din viitor, suntem din oarecare motiv/ motive extrem de grăbiți. Alergăm continuu de parcă ne este teamă să ne oprim. Eu mă găsesc acum singură, făcând un lucru care pentru mulți este sau a devenit străin: îmi port pașii într-o plimbare leneșă prin oraș. Și privesc. În stânga mea este o stradă. Mașini multe și șoferi turbați de o grabă cumplită pe care mă străduiesc să o înțeleg. Îmi spun că zidurile și clădirile nu au picioare să fugă, că un om care își dorește să te (re)vadă, te așteaptă, dacă iubești punctualitatea, ai grijă să pleci mai devreme, dacă îți e sortit să ajungi undeva, o să ajungi fie mai devreme, fie mai târziu și alte alte chestii de acest gen. Mă desprinde rapid din lumea gândurilor un claxonat insistent și o voce masculină ce i se adresează într-o manieră vulgară ( deci prin niște cuvinte pe care nu aș vrea să le reproduc) unei doamne care-și conducea micuța-i mașină crem, în limitele legale, fără să pară că accelerație este partea din mașină pe care o cunoaște cel mai bine. Deci domnul era grăbit( sau foarte grăbit).În rest( făcând abstracție de zgomotul de pe șosea) liniște și pace. Nimeni nu spune nimic. Mă simt de parcă prin prejma mea sunt numai spirite pierdute într-o lume ce le sperie, iar eu se face că le pot vedea însă de auzit nici vorbă. Și oamenii merg, pășesc-spre cine știe unde- fără a schița măcar un gest, un singur gest care să mă facă să cred că trăiesc, că au sentimente, că simt!
Nu se mai aud nici glasurile de copii, iar tinerii au dispărut în pub-uri. E deprimant... E prea multă liniște. Cred ăsta este unul din motivele pentru care cel mai de temut lucru mi se pare singurătatea: faptul că nu aud măcar un glas...
Și deci, ce se întâmplă cu noi? Am uitat oare să mai să zâmbim, să trăim ( tot ceea ce presupune asta), să credem, să sperăm, să iubim, să fim fericiți? Sau nu mai avem timp să arătam aceste lucruri ci doar să le simțim preț de o secundă după care să revenim în jungla cea de toate zilele... Arătați-mi vă rog oameni fericiți, oameni care încă mai trăiesc și mai arată asta! Lasați-mă să mă hrănesc cu frumusețea existenței lor!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu