Nu te urăsc, ci-ți mulțumesc!

Cum mă-nspăimânt-a ta privire

Și vocea ta cum mă doboară...

Nu-i nimeni, jur, din astă lume,

Ca tine nu-i! Nu mă-nfioară!

Și glasul tău ușor mă frânge,

Prezența ta-mi sârnește chinul

De parcă ești în al meu sânge

Și te comporți precum veninul.

Dar tu m-ai întărit pe mine!

Îți sunt datoare cu ce sunt!

Nu m-ai lăsat să-mi fie bine,

Ci dat mi-ai greul pe Pământ.

Nu te condam și nu-ți cer milă.

Nici îndurarea nu m-ajută!

Îți mulțumesc că din copilă

M-ai făcut om în lumea cruntă.

Și țin la tine ca la suflet!

Și sufletul ți-e prețios,

Când din al meu chiar amplu urlet,

Tu n-ai găsit nici un folos...

Ți-oi mulțumi cumva vreodată!

De-aș ști doar cum să-ți mulțumesc...

Și nu m-ar crede lumea toată

Că nu t-urăsc, ci te iubesc!