Diferita in normalitate

     M-au cuprins o sumedenie de ganduri reci. Ma simt plina de ura! Si ura asta ma face sa vad lucrurile atat de sumbre, atat de lipsite de farmec, de frumos sau de speranta. Ciudat sentiment... Simt nevoia sa critic, sa tip, sa alerg spre nicaieri! Ma scald intr-o nebunie a durerii, a gandurilor negre. Nu mai vad in oameni decat raul pe care l-au facut cumva, micile greseli ce mie mi s-au parut adevarti giganti intr-un camp al erorilor. Cert este, cel putin in viziunea mea, ca valorile s-au pierdut in timp, ca lucrurile pure s-au transformat in niste mizerii si ca eu, si poate inca multi altii, am uitat sa mai cred in frumos, in ideal, in vis...
    Poate ca acum ma descopar pe mine, descopar partea mea cea cumplit de urata, partea omului rau, crud, sec. Ciudat este ca simt ca nu mai am nici puterea de a scrie. Am prea multe idei meschine ce nu ar merita nici decum sa fie asternute in cuvinte. Poate toate isi au radacina intr-o lipsa de iubire, atat daruita cat si primita. Ma simt singura si prea diferita in normalitatea mea. Dar ceilalti nu au nici o vina. Intreaga vina imi apartine... Eu nu stiu ce vrea sa primesc sau mai bine zis cum sa primesc. Ma bazez pe timp, imi pun intreaga incredere in trecerea lui. Va iesi soarele si pe strada mea candva, chiar daca mi-as fi dorit ca acest "candva" sa nu fie altceva decat "acum".