Lipsita de putere

      Nu mai sunt o luptatoare. Am uitat sa mai tin cu dintii de lucrurile la care tineam, de idealurile la care aspiram, de persoanele pe care le-am iubit, le iubesc si le voi iubi mereu.
      Poti sa imi vorbesti de speranta. Eu o sa cred doar in regret. Imi poti vorbi despre viitor dar prin buzele mele nu vor rasari decat povesti ale trecutului. Imi vei cere sa zambesc iar eu nu-ti voi putea raspunde decat cu lacrimi. Imi vei spune ca ma iubesti, iar eu te voi saruta cu dor si  iti voi da drept raspuns un simplu"te-am iubit!". Sunt gata sa renunt la toti cei pe care ii iubesc. Motivul e straniu in banalitatea lui: am obosit sa ofer, am obosit sa astept, sa sper ca va veni si clipa cand voi primi. Poate in cartea destinului meu un capitol lipseste. Acel capitol al iubirii, al fericirii ca ideal si realitate. De voi fi intrebata de aceste pagini ce lipsesc, voi raspunde sec: unora nu le este dat sa fie fericiti- cel putin nu tot timpul- dar le este data in schimb puterea de a-si impune sa creada ca asa este cel mai bine, ca asa ar trebui sa fie.
      Nu sunt un suflet/ un om pierdut iremediabil, definitiv. Insa acum sunt lipsita de puteri. Mi-au fost de ajuns cateva momente, cateva cuvinte ca eu sa cad brusc. Las armele jos. Nu mai vreau sa lupt. Ce rost are sa lupti stiindu-te lipsita de putere si inevitabil invinsa. Ma las purtata de indiferenta, de o lipsa crunta de sentimente. Ma detasez pentru putin, ca mai apoi sa revin cu o pofta nebuna de viata si iubire.