Pentru cei ce au ales să plece

    Mi-am promis că o să încetez să îmi mai pese de cei care au plecat, voluntar, din viața mea. Mi-am promis că nu o să-i mai port în gând și că o să încerc să-i șterg din amintiri și din suflet. Nu sunt eu cea care trebuie să plătească pentru deciziile lor și nici nu ar trebui să le port de grijă din moment ce ei au ales că le e mai bine fără mine. 
    Mi-am promis atât de frumos... Și la fel de frumos m-am mințit. Nu pot să îi uit, nu pot să nu mă întreb unde sunt, nu pot să nu îmi fac griji pentru fericirea lor. Mă întreb dacă sunt singuri, dacă cineva le este alături așa cum le-am fost eu. Nu pot să îi încui în amintirile uitate. Trăiesc cu iluzia faptului că i-am eliberat când îi țin atât de strâns în brațele sufletului meu. Sunt poate mai prezenți ca oricând și fiecare pas făcut pe marginea prăpastiei îl simt de parcă ar fi al meu și mă tem pentru căderea lor. Aș fi vrut să pot să îi prind, să-i întorc pe un drum poate ceva mai bun. Dar au ales să plece și eu mă simt de parcă am mâinile legate, ochii mi-au orbit deși urlă că vor să vadă și glasu-mi nu poate străbate lumea pentru a se face auzit.
     Ei au ales să plece. Atunci, eu am ales să-i las doar pe ei să decidă, nu am încercat să îi opresc. Acum, le port de grijă de aici, visând că voi fi cândva acolo, mai aproape de ei, privindu-i totuși de la distanță și zâmbind, hrănindu-mă din fericirea lor. Le-aș spune doar că nu i-am uitat și că nu îi voi uita, că voi fi mereu în același loc, ca atunci când vor avea nevoie de mine să mă poată găsi, voi fi aici, legată de trecut și visând la un viitor mai bun, nu al meu, ci al lor.