Îndrăgostită de noapte

   Iubesc noaptea! Liniștea asta ce nu o tulbură decât glasul gândurilor mele și degetele ce lovesc tastele cu o sete nebună, ea e cea care face noaptea să-mi fie confidentul ideal. Secretele mele sunt în siguranță acum, fiindcă ea le păzește cu prețul întunericului, iar când lumina îi curmă suflarea, într-o ultimă încercare, reușește cumva să șteargă totul, să pară că nu a existat vreodată. 
   Da! Recunosc! Sunt un om al nopții! Dar nu unul al nopților nebune, zgomotoase și dureros de reci, ci al celor de o pace cruntă sau de un romantism incurabil, un om al nopților în care, singur fiind, se aude doar corul naturii nocturne și vântul mă mângâie blând învățându-mi părul să danseze în timp ce trupul îmi vibrează, cuprins fiind de o stare ce nu poate fi conturată de cuvinte. 
   Iubesc noaptea pentru cerul ei senin și stelele ce-mi sunt martore tăcute și mă veghează strălucind slab, dar fără încetare, de parcă mi-ar jura mie - muritorului de rând- o prietenie pură ce mă îndeamnă să-mi deschid sufletul, să le vorbesc chiar și fără cuvinte, fiindcă ele vor fi mereu acolo, privindu-mă în ochi sau ascultându-mă de după un nor. Iubesc noaptea pentru luna ce veghează, mereu la locul ei, ca un paznic loial nelipsit de la postul său. Și o iubesc pentru lacrimile ce mă lasă să le vărs fără să urle în fața lumii durerea mea, ci acoperindu-mă, făcându-mă să par un nimeni în întuneric, un glas mut când urechile altora au adormit, obosite să mai audă, o umbră pierdută, dezlipită de sânul razelor de soare ce o țineau vie. Iubesc noaptea fiindcă oriunde aș fi, îmi aduce aminte de acasă și îmi dă timpul gândirii ce mă aduce mereu cu un pas mai aproape de cei ce i-am iubit, dar au plecat pentru eternitate,de cei pe care îi iubesc și nu mă mai știu, de cei pentru care mi-aș da viața dar în fața cărora am greșit, de cei pe care i-am părăsit, dar în preajma cărora aș fi vrut să pot fi mereu, de cei cărora le e atât de greu și eu nu pot să fac nimic să îi alin, de cei pe care mi-aș dori să-i întâlnesc și nu-mi permite destinul... Iubesc noapte pentru că, după ore în care mi-am purtat gândurile în trecut, prezent și viitor, mă aruncă negreșit în visul ce-mi promite un sincer Va fi bine! și face să pară atât de real orice gând al fericirii, în visul unde regăsesc aerul de care am nevoie să pot exista, aer ce e uneori mai pur și deseori greu de respirat, încărcat fiind de remușcări, amintiri care dor, clipe vii ale unui trecut ce l-aș fi vrut mort.
      Sunt iremediabil îndrăgostită de noapte! Aștept preludiul întâlnirilor noastre cu ochii ațintiți spre apusul ce pare să fie un bilețel alb, parfumat, însoțit de un trandafir roșu, prin care îmi cere negreșit să fiu acolo și să o aștept cu același fior, ca și ieri.