Între gânduri

    M-ai invitat în viața ta. Aș fi putut fi musafirul perfect, dar eu nu mi-aș fi dorit decât să rămân, sa devin proprietar, să am locul acela special, să știu că există musafiri, dar ei vin și pleacă. 
    Ai vrut să îmi dai o parte din tine. Cândva m-aș fi mulțumit cu ea. Mi-am dat seama, în timp, că tu nu aveai de gând să îmi dai sufletul tău, iar el era dacă nu singurul care conta, atunci măcar cel mai important.
     Recunosc. Nu am trecut și nici nu voi trece vreodată de tine. Mă chinui să merg mai departe, dar toate drumurile duc la tine. Știu că aș putea să îți vindec toate rănile, dar știu și că pansamentul este aruncat după. Te cunosc mult prea bine și simt că nu aș putea să te păstrez fiindcă tu unul nu știi ce vrei.
     Este ultima strigare, ultima șansă, ultimul cuvânt. Iar eu am rămas fără glas. Nu îți pot spune nici da, nici nu. E un drum mult prea periculos și eu nu am iubit vreodată pericolul. Mă întreb doar cu ce îmi va fi mai greu să trăiesc: cu regretul de a nu fi încercat, cu gândul că nu te-am putut păstra, cu teama de a mai iubi și chiar imposibilitatea trăirii acestui sentiment cu altă persoană. 
   M-am blocat în propriile gânduri, în propriile temeri... Dar trebuie să evadez cumva!