Teama și viață

     Poate e cea mai rece iarnă de până acum... Sau poate că până acum nu am simțit la fel frigul... Viața nu este altceva decât momente, lacrimi și zâmbete. Și știu că este acolo. Știu că mă așteaptă. Mereu a fost acolo. Mereu m-a așteptat.
     Nu am certitudinea asupra momentului întâlnirii, dar atunci când va fi timpul aș vrea să fi făcut tot ce mi-am dorit. Și deci, mă întreb, dacă aș ști cât mai am de trăit, ce aș face? Cum de am ajuns la această întrebare? E simplu. Am aflat povestea ei. Iar ea se apropia de marele final. Nu mai avea mult timp și deci și-a făcut o listă a lucrurilor pe care TREBUIE să le facă până atunci. Eu însămi am o listă a mea. Și o am de ceva vreme... Ea știa cât mai are de trăit. Eu nu știam atunci și nu știu nici acum. Dar totuși lista mea există. Poate undeva, în adâncul sufletului, mi-e teamă de ce va fi, dar mai ales de cât de repede ar putea să vină acea clipă.
    Și deci, dacă aș afla că în curând e timpul să mă despart de lume, care ar fi prioritățile mele? Am sute și mii de lucruri pe care aș vrea să le aduc la realitatea existenței lor. Unele sunt neînsemnate poate, altele sunt esențiale. A trecut atât de mult timp pe lângă mine, iar de pe lista mea nu am reușit să tai mai nimic. Mi-e teamă de nefericirea ce mă pândește și mă îmbrățișează de parcă ar vrea să îmi arate că e mereu aici, în lumea mea. Îmi doresc atât de multe lucruri și nici măcar unul din ele nu este imposibil. Dar totuși continui să mă lovesc de ziduri- de  cele ale societății și uneori chiar de ale mele. Dar poate nu este încă timpul să dărâm zidurile și de aceea nu găsesc forța de care am nevoie. Și dacă acea putere o voi găsi prea târziu? Cele mai frumoase lucruri în viață de obicei nu sunt ieftine. Prețul lor e uneori mult prea greu de suportat. Dar aș plăti pentru ele cu însăși viața, fiindcă doar ele mi-ar da certitudinea faptului că am trăit.
     Iarna asta e cea mai rece de până acum. S-a pierdut din ea căldura sufletelor. S-a pierdut...Nici speranțele nu mă mai încălzesc, iar oamenii mă îngheață  într-un mod inexplicabil. Mi-e frig. Am nevoie de căldură pentru a dezgheța clipe, ca mai apoi să le pot trăi.
     Acum simt totul diferit. Mai puternic, mai intens, mai înfricoșător. E plăcut să fii copil, să crezi în posibilități multiple, să nu cunoști și să nu te temi de real. Acum, prin ochii mei, lumea se vede altfel. Și vreau să plâng, să rad, să sufăr, să zâmbesc. Vreau momente, deci vreau să simt că viața în curge prin vene. Regret deja prea multe... Regret că am un caracter infect de curat, că m-am oprit din a greși când frumusețea vieții stă uneori în greșeli, că am ascultat vocile lor când doar o singură voce ar fi trebuit să-mi fie lege... Regret atât de multe. Și doar acum îmi dau seamă de cât de multe am pierdut... Am prea puține momente care să mă plaseze pe mine, pentru mine, în centrul Universului. Am trăit prea puțin și am supraviețuit prea mult. Pe lista dorințelor mele mai aștern azi câteva. Mai am timp. Poate mai mult, sau poate mai puțin. Dar mai am!
    E acolo. Mereu a fost. Mă privește sfidător. Mă lasă să înțeleg că mai am mult de regretat, dar am dreptul la viață și mai ales la fericire. Doar teama pe care mi-o inspiră mă face să mai trăiesc. Și din frică aceasta am să învăț să câștig, ca atunci când ne vom întâlni, să pot să uit de regrete și să mă bucur că am trăit, că am cunoscut momentele ce m-au ținut în viață.