Cu demonii

       Este târziu. Sunt singură. Demonii mei m-au găsit. M-au găsit și acum ca și în alte clipe. Poate că știu mereu unde să mă găsească...Poate pentru că sunt mereu acolo. 

       M-au înconjurat. Nu am cum să fug din calea lor. Și mă lovesc. Mă lovesc atât de puternic încât forța lor mă doboară. Mă ridic, îmi șterg lacrimile și îmi țin în frâu durerea. Dar oricât aș încerca să mă mint, doare. Și doare atât de tare... Și-au ales o pradă sigură. Un om măcinat de gânduri, de idealuri ce se sfărâmă sub propriile aspirații, un copil ce a ajuns prea devreme un matur, fiind lipsit de zâmbetele copilăriei. 

       Demonii nu cunosc nici iertarea, nici mila că lor îndurarea le este străină. Trag cu dinții și mă sfâșie, iau tot din mine când nu mai am nimic de dat. Iar eu le zâmbesc. Ce aș putea să fac mai mult? Zâmbetul nu mi-l pot lua. Și nici de suflet nu se pot atinge fiindcă l-am îngrădit cu cele mai frumoase flori, dar care au spini. Și le promit că voi fi aici și data viitoare. Același om și același loc, că eu sunt cea care a ales să lupte și să-i protejeze pe cei cărora le-a permis să locuiască în sufletul de care nimeni nu se poate atinge. 

      Le răspund cu iubire și căldură. Îi las să se hrănească cu ființa mea. Refuză să mă părăsească și îmi aruncă din umbră priviri de foc ce-mi ard inima. Dar eu rezist. Sunt în genunchi, dar sunt încă departe de a îmbrățișa pământul. Mai am în mine o urmă de putere și acel ceva care mă face să  lupt. M-am obișnuit să trăiesc cu demonii mei și am ajuns să îi văd parte din mine. Îi las să mă chinuie știind că nu pot să-i alung. Cândva, au fost și ei îngeri. Dar eu îmi promit să nu ajung ca ei. 

      Mă întreb cât voi mai rezista... Și sper să rezist cât mai mult. Dar dacă mă vor părăsi puterile, voi fi împăcată cu gândul unui război ce l-am purtat pentru cei care chiar contează, iar ei vor fi simțit asta.