Dezamăgire

     M-aș fi pus oricând în genunchi în fața ta. Te ridicasem în ochii mei mai sus decât ar fi putut oricine să cuprindă cu privirea. Credeam în tine cum nu mai crezusem în cineva. Aveam încredere în drumul tău și aș fi jurat că tu nu vei greși. Oricine, dar nu tu... 
    Am ajuns să nu te mai recunosc. Lupți pentru lucruri interzise, lupți pentru ceva în care jurai că nu vei crede, pentru ceva ce nu doar că era de neconceput pentru tine, ci și împotriva principiilor tale ce păreau ca bătute în piatră. Acum ești jos. Eu jurasem să întind mâna după tine, să încerc mereu să te ridic, să lupt pentru fericirea ta. M-ai dezamăgit. Acum nu mai vreau să fiu acolo pentru tine, nu mai ești cel pe care am promis să îl protejez. Nici măcar nu mă lasă sufletul să îți întind mâna, măcar ca o dovadă a faptului că nu ești singur. Abia reușesc să te privesc când îmi vine să îmi întorc privirea și să îmi șterg frenetic imaginea ta din ochii mei, din suflet și din amintiri.
     Nu te-am văzut niciodată așa... Ești pierdut. Tu erai cel care judeca atât de aspru greșelile astea, dar acum ai ajuns să trăiești în ele și pari că le ignori prezența, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Cum ai ajuns să te schimbi așa, nu pot și nici nu mai încerc să înțeleg. Mi-e milă de tine. Mi-e milă fiindcă mergi cu ochii închiși, aflat ca sub o vrajă, refuzând să deschizi ochii. Te sacrifici pentru ceea ce tu ai ajuns să numești iubire, dar iubirea asta te-a îngenunchiat pe tine, cel care aveai să îi îngenunchezi pe mulți alții. 
    Te-am pierdut definitiv și nimic nu mai poate schimba asta. Va veni o vreme poate când te vei întoarce, când vei deschide ochii. Vei fi pierdut deja prea multe. Iar dacă vei păși mereu ca acum, atunci nu pot decât să plâng de mila celui ce ai fi putut fi, de mila viselor mărețe ce s-au stins...
     Am crezut în tine! Dar am greșit...