Refuzând abandonul

   Ți se pune în față un adevăr și o realiate de care care nici tu nu ești sigur. Ți se impune să crezi, dar nu ești supra saturat de aberațiile care ți se vând. Te zbați ca un sălbatic într-o cușcă ce se vrea a fi a modernului când în realitate e mai primitivă și mai ciudată ca un desen rupestru.
   Începi să îți pui întrebări. Cine ești și de ce te lași dominat? Unde vei ajunge și mai important, unde vrei să ajungi? Pentru moment, te lași intimidat de societatea asta care te așează într-un loc prea mic și prea neînsemnat pentru ceea ce ești și pentru ceea ce vrei tu să fii, dar îți este prea greu să evadezi când lanțurile sunt prea mari și prea grele, iar tu abia mai poți respira sub greutatea lor. Stai înconjurat de foi pe care sunt așternute idei ale unor oameni care oricum nu te cunosc și nu se preocupă de persoana ta. Dar ești nevoit să le citești gândurile și îți dau seama cumva cât de departe ești tu de ei.
   Îmi propun să rezist și să refuz abandonul, de parcă nici nu ar exista sau ar fi pur și simplu ceva mistic, ireal, greu de atins și de pus în practică.
   Pentru moment, nici nu mai știu de ce sunt în stare, ce vreau și ce voi fi. Mă lupt cu ceea ce este, gândindu-mă că într-o zi va fi ceva, ceva mai bun și care să merite efortul depus azi în speranța zilei de mâine, zilei în care voi reuși.