Mi-a mai rămas

Mi-a mai rămas doar o sclipire

A unui vis ce l-am avut,

Un vis cu umbre și iubire

Al clipelor ce au trecut. 

Mi-a mai rămas doar amintirea

Surâsului ce mă trezea,

Și-mi captiva cumva suflarea

Când îl simțeam în preajma mea. 

Mi-a mai rămas și trandafirul

Ce chiar de-i stins tot mai trăiește. 

Doar el îmi mai cunoaște dorul

Și chiar de-i mut, mereu vorbește. 

Mi-a mai rămas și o scrisoare

Pe care-am vrut să ți-o trimit, 

Însă iubirea asta moare

Chiar de mi-e teamă s-o admit. 

Mi-au mai rămas atât de multe

Și totuși nu mai am nimic. 

Că te-am pierdut numai pe tine

Dar nu mai pot să mă ridic.  

Luptător

Îți spun că n-are rost să plângi
Și nici speranța să ți-o pierzi,
Nici sufletul să nu ți-l frângi
Ci în destin tu să mai crezi. 

Și dac-o ușă s-a închis,
Iar lacrimile-au curs nebune,
Să știi că focul nu s-a stins
Ci s-a extins în a ta lume. 

Când fericirea s-a-mpărțit,
Tu te luptai cu viața ta...
Din calea dânsei ai fugit
Dar ea într-una te urma. 

Nu te lăsa îngenunchiat!
Tu ești stăpân pe visul tău!
Acum ești mic și-ndurerat. 
Dar știi că-i bine după rău!

Să nu renunți, ci luptător 
Să fii când demonii îți cântă;
Și vei ieși biruitor
Din lupta ta ce este cruntă. 

113

Am buzele pecetluite și numai ochi-mi mai vorbesc.

Dar tu nu le-ntâlnești privirea și nu vei ști ce iți șoptesc..

Nu ești aici, ci ești departe  dar tot în suflet mi-ai rămas

Și să-ți fi spus că-mi ești iubirea, nu am avut și nici n-am glas…

Și fericirea ta mă doare și mă apasă cu putere;

Că nu sunt eu izvorul dânsei, de-aceea simt așa durere…

Nu am avut, nici n-am curajul să-ți spun ce simt și ce-mi doresc.

Suntem străini în drumul vieții, dar te-am iubit și te iubesc.

Și timpul mi-a promis uitarea și-un suflet ce-o să mai iubească,

Dar tot tu ai rămas în dânsul și lupt-acum să mai trăiască…

Când nu mai ai nimic de spus

Când nu mai ai nimic de spus,
Când tot ce-a fost mai bun s-a dus,
Te simți ca singur, nicăieri,
Uitat de vise și dureri.

Când gândurile-ți sunt pierdute
Și amintirile-s prea multe,
Ești numai tu, străin și-ți pare
Că ești un strop căzut în mare.

Și ești un nimeni într-o lume
În care n-ai nici loc, nici nume.
S-a stins lumina, ești distrus
Când nu mai ai nimic de spus.

Din paginile iubirii

       Frumusețea ochilor lui stă în felul în care își revarsă privirea asupra ei. Mereu întrebători și însetați de feminitatea ei, cu un joc al urmăririi, pierderii și regăsirii, sunt mereu mai vii și mai plini de iubire. Când ea greșește, îi aruncă o privire ce-o transformă pe ea în omul mic, care eșuează în detrimentul încercării de a atinge perfecțiunea. Și atunci, orgoliul lui -pur masculin- este hrănit cu fructul reușitei și în timp ce ea se simte învinsă, sufletul îi e încununat de gloria de a-l avea aproape pe el. Poate că au fost creați unul pentru celălalt. Puterea lui salvează slăbiciunea ei, în timp ce ușurința mișcărilor dânsei și trupu-i firav îl atrag și pe el în mrejele senzualității.
      Eu îi privesc și nu îmi pot lua ochii de la ei. Împreună, parcă strălucesc și întreg Universul este acum la picioarele lor. În mine se naște un sentiment contradictoriu de iubire și ură. Iar frumusețea lor  îmi îngăduie să zâmbesc, deși mi-e zâmbetul amar.
     E timpul să merg mai departe. Am fost destul un intrus în lumea iubirii lor. Îi las în urma mea și îi păstrez cu mine în gând. Nu aș putea să-i eliberez pe deplin când fericirea mea e cumva legată de zâmbetul lor.

Gând aspru

Te-a împietrit cumva chemarea

Acelui gând de neființă

Și pentru-o clipă-ți fu uitarea

Umilă, grea, dulce dorință.

Nici tu nu știi ce te așteaptă. 

De-i un drum nou, de e nimic,

Nu știi de soarta-ți fuse dreaptă;

Vezi cerul mare; te simți mic...

Te vezi copil, adult și iată

Imaginile din trecut

Ți se arată ca o poartă

Spre ce ai fost, ce ai avut.

Momente grele, clipe-amare;

Acum sunt toate-o amintire.

Rămân în mintea ta...și doare

Acest gând aspru de pieire.

Egali?

   
      Care sunt lucrurile care conferă cuiva superioritate? Ce principii morale deține omul superior? Ce face pe cineva mai -bun- decât ființa ta, sau mai puțin -bun-?
      Obișnuiam să cred în existența unui nivel real, un nivel la care ne aflăm toți, mai mult sau mai puțin conștienți. Dar oamenii importanți din viața ta, te plasează la un nivel inferior lor, deși, fără să spună asta prin cuvinte, ci printr-o tăcere, o reacție care confirmă mai viu decât orice cuvânt. Atunci te întrebi care este sursa superiorității lor, cea la care tu nu poți accede fie din neputință, fie din lipsa unei dorințe în acest sens. Și deci în lume există morale de sclavi și de stăpâni. Ideile acestora devin din ce în ce mai proeminente odată cu trecerea timpului. Nu m-am considerat niciodată superioară cuiva. Pot fi mai bună într-o privință și mult mai slabă în alte trei. Dar nici nu am apreciat ipostaza omului inferior, lipsit de apărare și potențial. Le cer scuze celor care, -superiori- fiind, mi-au permis existența în preajma lor și le mulțumesc că mi-au arătat că, spre rușinea neștiinței mele, nu există relații în care oamenii sunt egali (așa cum se întâmplă în mod natural), ci doar cele bazate pe diferențe și morala superiorității. 
     Revin totuși și mă întreb pe mine, din lipsa unui interlocutor, ce conferă această superioritate? Și, deși mă feresc să spun asta, afirm că puterea/frumusețea fizică sau un limbaj amenințător nu conferă superioritate, cel puțin nu și în viziunea mea, ci doar dă dovada faptului că unii profită de slăbiciunea altora, ajungând astfel să atingă o superioritate falsă. Deci, există oare oamenii cu adevărat superiori, sau doar cei care, cu puțin noroc, au fost înzestrați din unele puncte de vedere( și nu din toate) cu ceva mai mult și au transformat acest fapt într-o existență pe care ei o percep ca fiind superioară...
     Poate există chiar o astfel de ierarhie, în care unii oameni ar trebui respectați și tratați într-o manieră specială, pur și simplu pentru că...(încă nu știu sigur pentru ce, dar promit ca voi împărtăși acest lucru atunci când îmi va fi dat să aflu)

Ispita zeilor- Mrejele feminităţii

Dintre îngerii cu care

Te-am asemănat cândva,

Numai unul mai trăieşte

Şi-i ascuns în umbra ta.

Cielalţi când s-au stins se pare

Că s-au agăţat de-un nor.

Ţi-au dat ţie moştenire

Toată frumuseţea lor.

Tu, stăpână şi regină, 

M-ai lăsat să te iubesc.

M-ai făcut să-mi uit destinul;

Ai vrut doar să te hrănesc.

De la mine-ai luat iubirea

Şi doi ochi căprui, cuminţi.

Nu ţi-a fost o clipă teamă

Să mă farmeci, să mă minţi.

Milă-mi e de cei ce-n urma-mi

Vor dormi la pieptul tău, 

C-ai să-i storci de fericire

Şi-ai să-i schimbi, cumva, în rău.

Ai să fii mereu crăiasă!

De la alţii ai să iei

Şi-ai să te clădeşti pe tine:

O ispită pentru zei.

Aripi frânte

       Într-o lume în care îngerilor le-au fost retezate aripile, el s-a izolat, mai mult sau mai puțin conștient. într-o casă a viselor, un loc în care imposibilul devine posibil, iar iluziile s-au îmbrăcat în hainele realității părând ca desprinse din viață. Acolo, aripile lui sunt întregi și emană o strălucire paradisiacă în fața căreia și norii se dau înlături. Ochii lui nu cunosc privirea minciunii, iar mâinile-i descriu, prin gesturi fine, inocența. A decis să trăiască liber, ca într-o stare apropiată de primordial, cunoscând însă orice lege nescrisă a naturii umane ce se vrea aproape de perfecțiune. Chipul i-a fost adesea brăzdat de lacrimi, căci, văzător fiind, a fost martorul tăcut ce nu avea forța de a schimba destine, iar sufletul curat nu putea suporta realitatea. A fost pentru sine vânzător și cumpărător în același timp, iar obiectul ciudatului negoț nu a fost altul decât idealul irealizabil. Realitatea l-a privit din umbră și ca un infractor, egoist de altfel, i-a furat puterea de a mai visa.  
        Acum și aripile lui sunt frânte , dar cu o putere venită parcă de nicăieri, izbutesc să mai crească puțin spre a putea fi frânte din nou. Orice forțare devine zadarnică, dar lupta renaște mai aprigă decât a fost oricând, chiar și cu prețul bătăilor inimii ce refuză să trăiască precum un sclav al ideilor meschine ce o înconjoară. 
        Sfârșitul îl aduce mai aproape pas cu pas, iar întrebarea ce prinde contur pe buzele lui și a celor ce se hrănesc cu îndârjirea lui e una pe cât de simplă în aparență, pe atât de amplă în esență: Se merită?

S-a stins iubirea

 Vroiam să îți declar iubire,

Să te sărut, să te-nfășor

Într-un vârtej de fericire, 

De dragoste și puțin dor.

N-aveam putere să-ți vorbesc

Și te priveam din depărtare.

Mi se părea că e firesc

Să mă ascund, chiar dacă doare.

În timp, mi s-a mai stins iubirea

Și să te uit am încercat.

Și nu m-am mai pierdut cu firea

Și să mai plâng, am încetat.

Când nostalgia mă cuprinde, 

Mi-aduc aminte și în gând,

Îmi spun că nu se mai aprinde

Iubirea ce-am trăit, sperând.

Un  joc al sorții pare-acum,

Și chiar o pură întâmplare.

Eu te-am iubit și-acum e scrum

Iubirea ce-mi părea prea mare.

Renaștere

Mi s-a șters cumva durerea.
M-am găsit pe-un drum ciudat
Și mi-a revenit puterea;
Cu destinul m-am luptat.

Renăscut-am din iubire,
Din a vântului suflare.
Și cred iar în fericire
Și m-avânt iar în visare.

Nu e nimeni să mai stingă
Dulcea mea lumină vie;
Nici nu poate să mă frângă,
Nici secretul nu mi-l știe.

Te-a luat destinul

Mi te-a luat destinul și nu te-a mai adus.

Te-a pus la loc de cinste, departe și prea sus.

Nu mai rostesc cuvinte, nici lacrimi nu mai am.

Cum te-am iubit pe tine, că pot, nici nu credeam.

Dar mai găsesc speranță, putere să zâmbesc,

Chiar de mă pierd în lipsa-ți, mă chinui să trăiesc!

Privirea mi-e pierdută. Te caută într-una.

Dar Cerul îți e casă, iar mamă îți e Luna.

Și mă ridic spre tine, numai în gând acum.

Mai am puțin din viață, mai am mai mult din drum.

Pierdut în mare

Sărută valurile țărmul și tu rămâi ca adormit,
Visând la frumusețea vieții în care tu vei fi iubit.
În altă lume ți-e destinul și într-un timp necunoscut,
Acolo ți-e și fericirea ce ți-o dorești atât de mult.

Te-arunci senin în vraja mării, te lași purtat de al ei joc
Și-ți pare totul o minune...Și nu mai simți nimic, deloc.
Ți-e sufletul deasupra dânsei și vântul limpede te poartă
Spre un destin din alte gânduri, spre nicăieri, spre altă soartă.

La mal lumea îți plânge trupul; tu le zâmbești în al tău zbor. 
S-or împăca ei cu durerea... Și or uita chiar și de dor.
Îți pare rău doar de iertarea ce n-ai cerut-o nimănui...
Dar asta ție-ți fu chemarea și n-ai avut cui să îi spui..

And She is Me

She loves your smile, she loves your hair.
But she is here and you're there.
And when you're sad she wants to be
That little hope that you can see.

You don't know her, but who's to blame?
She has a name, but not the fame.
She just can't tell you.. She loves you!
She is me. And that's the truth...

Nu te mai știu, nu mă mai știi

Nu te mai știu, nu mă mai știi,
Eu nu mai vin, tu nu mai vii.
Suntem străini pe-un drum uitat.
Eu am plecat. Tu ai plecat.

Eu te-am iubit, tu m-ai iubit.
Eu te-am dorit, tu m-ai dorit.
Nu e nimic  neînțeles.
Eu am ales, tu ai ales.

Eu am iertat, tu ai iertat.
Nu te-am uitat, nu m-ai uitat.
Și în trecut nu am rămas.
Mai fac un pas, mai faci un pas.

De ce tocmai când mă sting?...

Draga mea, cu chip din lună,

Îmi e teamă să-ți vorbesc.

Dar te-aș lua, ușor, de mână

Și ți-aș spune: Te iubesc!

Dar tu, firavă femeie,

S-ar putea să mă respingi,

Făr' să vezi acea scânteie

Ce se naște când m-atingi.

Mult prea firavă-i suflarea

Și-aș putea oricând să pier.

Însă tu-mi ești mângâierea

Și puterea să mai sper.

Trupul tău ca din petale,

Mă îmbie să-l ating.

De ce mi-ai ieșit în cale?

De ce tocmai când mă sting?...

Draga mea, pura-mi iubire,

Suvenir ți-o voi lăsa.

Eu nu cred în nemurire.

Cred  în frumusețea ta!

De-atâtea ori

De-atâtea ori ți-am spus să vii
Și tot de-atâtea ne-am certat.
Am vrut aproape, tu, să-mi fii.
De-atâtea ori te-am alungat...

De-atâtea ori ți-am plâns durerea
Și tot de-atâtea te-am rănit.
Însă doar tu-mi erai puterea.
De-atâtea ori ai suferit...

De-atâtea ori ți-am dat otravă
Și tot de-atâtea m-ai salvat.
Puteai să mă arunci în lavă.
De-atâtea ori tu m-ai păstrat. 

De-atâtea ori ți-am greșit ție
Și tot de-atâtea te-am mințit.
Nu ți-a fost teamă precum mie.
De-atâtea ori tu m-ai iubit.

De-atâtea ori tu m-ai iertat
Și tot de-atâtea ți-am greșit. 
Acum se pare c-ai plecat.
De-atâtea ori...Dar s-a sfârșit.

Teama și viață

     Poate e cea mai rece iarnă de până acum... Sau poate că până acum nu am simțit la fel frigul... Viața nu este altceva decât momente, lacrimi și zâmbete. Și știu că este acolo. Știu că mă așteaptă. Mereu a fost acolo. Mereu m-a așteptat.
     Nu am certitudinea asupra momentului întâlnirii, dar atunci când va fi timpul aș vrea să fi făcut tot ce mi-am dorit. Și deci, mă întreb, dacă aș ști cât mai am de trăit, ce aș face? Cum de am ajuns la această întrebare? E simplu. Am aflat povestea ei. Iar ea se apropia de marele final. Nu mai avea mult timp și deci și-a făcut o listă a lucrurilor pe care TREBUIE să le facă până atunci. Eu însămi am o listă a mea. Și o am de ceva vreme... Ea știa cât mai are de trăit. Eu nu știam atunci și nu știu nici acum. Dar totuși lista mea există. Poate undeva, în adâncul sufletului, mi-e teamă de ce va fi, dar mai ales de cât de repede ar putea să vină acea clipă.
    Și deci, dacă aș afla că în curând e timpul să mă despart de lume, care ar fi prioritățile mele? Am sute și mii de lucruri pe care aș vrea să le aduc la realitatea existenței lor. Unele sunt neînsemnate poate, altele sunt esențiale. A trecut atât de mult timp pe lângă mine, iar de pe lista mea nu am reușit să tai mai nimic. Mi-e teamă de nefericirea ce mă pândește și mă îmbrățișează de parcă ar vrea să îmi arate că e mereu aici, în lumea mea. Îmi doresc atât de multe lucruri și nici măcar unul din ele nu este imposibil. Dar totuși continui să mă lovesc de ziduri- de  cele ale societății și uneori chiar de ale mele. Dar poate nu este încă timpul să dărâm zidurile și de aceea nu găsesc forța de care am nevoie. Și dacă acea putere o voi găsi prea târziu? Cele mai frumoase lucruri în viață de obicei nu sunt ieftine. Prețul lor e uneori mult prea greu de suportat. Dar aș plăti pentru ele cu însăși viața, fiindcă doar ele mi-ar da certitudinea faptului că am trăit.
     Iarna asta e cea mai rece de până acum. S-a pierdut din ea căldura sufletelor. S-a pierdut...Nici speranțele nu mă mai încălzesc, iar oamenii mă îngheață  într-un mod inexplicabil. Mi-e frig. Am nevoie de căldură pentru a dezgheța clipe, ca mai apoi să le pot trăi.
     Acum simt totul diferit. Mai puternic, mai intens, mai înfricoșător. E plăcut să fii copil, să crezi în posibilități multiple, să nu cunoști și să nu te temi de real. Acum, prin ochii mei, lumea se vede altfel. Și vreau să plâng, să rad, să sufăr, să zâmbesc. Vreau momente, deci vreau să simt că viața în curge prin vene. Regret deja prea multe... Regret că am un caracter infect de curat, că m-am oprit din a greși când frumusețea vieții stă uneori în greșeli, că am ascultat vocile lor când doar o singură voce ar fi trebuit să-mi fie lege... Regret atât de multe. Și doar acum îmi dau seamă de cât de multe am pierdut... Am prea puține momente care să mă plaseze pe mine, pentru mine, în centrul Universului. Am trăit prea puțin și am supraviețuit prea mult. Pe lista dorințelor mele mai aștern azi câteva. Mai am timp. Poate mai mult, sau poate mai puțin. Dar mai am!
    E acolo. Mereu a fost. Mă privește sfidător. Mă lasă să înțeleg că mai am mult de regretat, dar am dreptul la viață și mai ales la fericire. Doar teama pe care mi-o inspiră mă face să mai trăiesc. Și din frică aceasta am să învăț să câștig, ca atunci când ne vom întâlni, să pot să uit de regrete și să mă bucur că am trăit, că am cunoscut momentele ce m-au ținut în viață.

Ucide!

Ucide tot ce-ți iese-n cale,
Că tu știi numai să ucizi!
Și n-ai regrete, nu te doare
De vezi chiar îngeri suferinzi.

Ucide vise și speranțe,
Destine să ucizi de vrei!
Creează sumbrele instanțe
A vieților ce-ai să le iei.

Ucide-mă de vrei să tai
Lumina ochilor ce-s stinși!
Eu n-am regrete. Tu să n-ai!
Tu ucizi tot! Tot ce atingi...

Așteptare

       Mă simt ca într-o sală de așteptare. Sunt mulți în jurul meu care vin, sunt mulți care pleacă si mai sunt și cei care, asemeni mie, așteaptă. De câte ori se ivește un tren, se ridică priviri, oameni pleacă zâmbind sau plângând, iar alții vin, măcinați de dor și cu gândul că în scurt timp și așteptarea lor se va sfârși.
      Eu rămân. Îmi spun să mai aștept încă puțin-și poate trenul meu va sosi și el. Și mai aștept preț de o secundă, o zi, o lună, un an. Dar trenul meu? Trenul meu nu mai vine? Și încep să întreb în juru-mi dacă nu cumva a văzut cineva trenul meu. Mi se spune doar să mai aștept. Va veni și el curând...
     Mai aștept. Mai este timp. Și totuși, ce aștept eu? Pe cine sau ce îmi doresc să apară? Acum nu știu, dar poate că îmi voi da seama atunci când va ajunge la mine.
    Între timp, mă așez la loc în mulțime, cu privirea-mi pierdută, cu chipul șters și măcinat de timp ce lasă să se citească pe el cum că am uitat să mai trăiesc, să mai simt, să mai fiu. Pereții sălii de așteptare mă strâng de parcă vor să transforme încăperea într-un loc al sfârșitului. Mă fac să îmi fie teamă că trenul meu are întârziere și poate că atunci când va sosi eu voi fi deja cenușă purtată de vânt, un suflet ce și-a îmbrățișat umanul sfârșit.
    Dar dacă trenul meu a sosit deja? Dacă ceea ce așteptam a coborât de mult, mă caută și nu mă găsește, mă strigă și eu nu aud?... Și dacă nici nu a venit sau dacă a trecut pe lângă mine fără să știe că am cerșit prezența-i și-am așteptat atât să apară...
    Am să mai aștept. Chiar de o fi să aștept o viață fără să vină, chiar dacă această așteptare mă va ucide încet și sigur. Am să-mi aștept iubirea, zâmbetul, dragostea, fericirea. Am să aștept să sosească în gară și trenul meu. Iar dacă va veni, voi sări peste celelalte linii, cu riscul de a se ivi un alt tren care să mă ia în drumul său nefast spre nimicul din care am apărut cândva.
    Aștept...Și încă mai aștept...Și aștept...

Să lăsăm uitării

Hai să lăsăm uitării tot ce-a fost cândva.

Ești trista amintire ce-o pierd în urma mea.

O să pășesc din nou, însă mult mai grăbită,

Spre lumea mea uitată, spre lumea-mi părăsită.

Aș vrea să scap de tine, chiar de ești umba mea.

M-ascund. Alerg departe. Tu ești în urma mea.

Am să m-arunc în noapte, când tu nu mai respiri

Și-am să te chem în șoapte, cu dor, să mă inspiri.

Te-am pierdut cumva, cândva...

     Te-am pierdut cumva, cândva. N-aș putea să-ți spun unde și când, fiindcă nici eu nu mi-am dat seama atunci. N-aș putea să spun nici ce sau cine ești. Nici acest lucru nu îl știu. Defapt, nu știu despre tine prea multe. Știu doar că te-am pierdut. Simt asta în fiecare clipă! Simt că nu ești aici... Îți simt cumva- într-un mod ciudat, ușor confuz și intrigant- lipsa...
     Îmi pun întrebări fiindcă vreau să aflu cine sau ce ești de ai dat naștere atâtor lacrimi. Dar eu am pierdut în trecerea vremii atât de multe... De unde să știu acum care sau cine să fi fost tu, când te-am pierdut și care să fi fost locul în care ale noastre drumuri s-au separat? Nu știu... Sau poate că undeva, în adâncul inimii, știu prea bine acest lucru, dar sunt oarbă și oricât aș încerca nu aș putea să zăresc adevărul. Dar poate îmi e teamă să recunosc, să aflu, poate eu te-am alungat, poate am greșit cumplit și nu te mai merit și de aceea m-ai părăsit, poate mi-am dorit să te pierd și ai aflat cumva sau mi te-au luat de lângă mine cei ce știau că asta îmi doresc, poate nu mi-am dat seama că încep să pășesc singură decât prea târziu.
     Poate, poate, poate... Cert este că te-am pierdut. Și odată cu tine, mi-am pierdut liniștea. De atunci te caut mereu, fără să știu ce caut, dacă ar trebui să te caut sau așa e mai bine, dacă te voi găsi vreodată, dacă te merit, dacă mai am nevoie de tine, dacă pot trăi fără tine, dacă te mai vreau, dacă locul tău e în preajma mea, dacă pot trăi fără tine, dacă prezența ta naște mai multe lacrimi decât absența-ți, dacă...Dar te caut continuu... M-am obișnuit să fac asta sau poate că inima e cea care îmi spune să nu mă opresc.
     Te-am pierdut cumva, cândva și-mi pare rău! Acum însă te caut. Dacă nu te voi găsi, voi răsfira prin lume cuvinte care să te facă să afli că te-am căutat și încă te mai caut. Iar dacă al meu efort va fi în zadar, te rog să mă cauți acolo unde știi că m-ai lăsat, fiindcă odată ajuns ăn acel loc, toate drumurile te vor aduce la mine. Și sper că de eu nu voi reuși, mă vei găsi tu pe mine, cea ce te-am pierdut cumva, cândva.

Crezând în oameni

     Am auzit de atât de multe ori oameni care spun că nu e bine să crezi în oameni... Dar eu, eu iubesc oameni și obișnuiesc să-mi caut casa în preajma lor și, de ce nu, în sufletul lor.
     Poate că aveau dreptate. Aveau dreptate toți cei care spuneau să nu crezi în oameni... Fără să îmi dau seama, am cunoscut trădarea. M-am lăsat îmbrăcată în vorbe și m-am amăgit cu căldura lor. Dar faptele sunt cele care grăiesc adevărul. Încrederea pe care credeai că o merită, ajunge într-o clipă să fie fără folos, aruncată într-o uitare profundă prin prisma regretului dăruirii ei. Oamenii te dezamăgesc atât de repede și cum nimic în astă lume nu o poate face. Îți provoacă răni adânci ce se acoperă în timp, dar a căror cicatrici au grijă să îți amintească în mod constant că, în ciuda dorinței tale de a uita, acele clipe au fost realitate și nu vis. Ai trăit în ele fie fericire, fie tristețe și într-un colț de suflet se vor ascunde cu grijă ca la momentul oportun să-ți zâmbească dulce sau ironic. Oamenii mint. Dar mint frumos astfel încât tu să crezi așazisul adevăr.Și când îți dai seama, e mult prea târziu ca tu să mai poți schimba ceva.Oamenii caută oportunități, momentul oportun pentru ei. În fața tuturor lucrurilor este pus sinele și ceea ce le oferă mai mult.
     Eu am crezut în oameni, în cuvinte, în iluzii. Adevărul m-a lovit, m-a pus la pământ. Acum încerc să mă ridic și mă cert aspru pentru naivitatea mea. Pretențiile-mi la maturitate s-au spulberat într-o secundă când am realizat cât de ușor gust din neadevăr. Și pentru greșeala mea, sunt singura care merită să plătească. Și plătesc. Doar că nu m-aș fi așteptat ca prețul să fie atât de scump.
    Obișnuiesc să regret deciziile pe care le iau. Acum regret. Poate voi învăța, în timp, să nu mai cred la fel de mult în oameni, când singurul om în care trebuie să cred sunt chiar eu.

Dac-ai ști

Dac-ai ști cum plânge Cerul

Și te-ai duce să-l alini,

Eu aș fi singur pe lume

Și-aș păși pe-un drum de spini.

Dac-ai ști cine-i durerea

Și de ce mi te-a adus,

N-ai mai  căuta răspunsuri,

Ci ai sta unde te-a pus.

Dac-ai ști ce simte omul

Cand e singur, singurel,

Tu te-ai duce după dânsul

Și-ai sta tocmai lângă el.

Dac-ai ști unde-i norocul

Și de ce nu te-a găsit,

Cerceta-ai lumea toată

Ca să fii tu fericit.

Dac-ai ști ce e iubirea

Și-ai simți ce simt și eu,

Ai lăsa și tot și toate

Și-ai sta lângă pieptul meu.

Si totusi suntem cumva aceeasi

    Si totusi suntem la fel... Sentimentele sunt aceleasi pentru toti. Se nasc in diverse circumstante dar te cuprind fara sa iti dea o sansa de scapare.

    Iata-ma acum cu ei. Ii cunosc si nici nu stiu cine sunt. Dar ei impreuna sunt un singur suflet. E poate pentru prima data cand se vad si parca se cunosc de o intreaga viata. Vorbesc aceeasi limba,limba lor... Nu sunt multi cei care ii inteleg, iar eu m-am ascuns timida printre ei. Ii iubesc!  Pentru ei, muzica vorbeste!
     Feminitatea ei a atinge paroxismul tocmai prin glasul masculin pe care il aduce cumva intr un plan principal. Iar ei, ei nu se mai pot satura de vocea ei si o sorb fara sat de par ca fiecare clipa ar fi ultima in asta lume. Iar eu, eu m-am retras intr un colt, constienta fiind de faptul ca in lumea lor nu pot fi decat un intrus. Pentru ei vorbeste muzica,ea e limba lor, regina in fata careia ridica un frumos palat in zidurile caruia o chitara isi gaseste universul. Ei traiesc muzica.. Efectiv, ii iubesc! 

     Unde e vocea mea? Vreau sa pot vorbi cu ei fiindca ii inteleg poate mai bine decat pe mine...dar ei nu ma inteleg. 

      El s-a indragostit! S-a indragostit de vocea ei, de trupul firav care emana o putere ce l fascineaza. Cuvintele i sunt de prisos, dar chitara ii e graiul articulat. As vrea sa il intreb ce e in mintea lui, sau mai bine zis in suflet. Mi e teama ca nu ar gasi un raspuns fiindca ceea ce se simte e atat de greu de exprimat. Eu ajung sa ii iubesc pe toti 3. Ei sunt doar unul!!! Pe chipul lor zace chinul omului fericit! Pe chipul meu se ascunde un zambet sters din teama de a nu i deranja in vreun fel!

       E de ajuns sa ii privesti in ochi si vei intelege ca orice ai face nu ii vei putea scoate din universul lor sunt inconjurati de pereti impenetrabili. Poate doar inima poate trece prin acesti pereti...

       Lumea artistilor e singura in care mi as dori sa mi port pasii. Doar ei ma pot invata cum sentimentele pot fi pecetea vietii, cum pasiunea se piate transforma in viata in sine si cum insasi viata poate fi un suflet cuprins de lumina sunetului impletit cu trairea a ceea ce exprima un simplu cuvant. 

Cine are urechi, sa auda! Si cine are suflet sa simta!

Nu te urăsc, ci-ți mulțumesc!

Cum mă-nspăimânt-a ta privire

Și vocea ta cum mă doboară...

Nu-i nimeni, jur, din astă lume,

Ca tine nu-i! Nu mă-nfioară!

Și glasul tău ușor mă frânge,

Prezența ta-mi sârnește chinul

De parcă ești în al meu sânge

Și te comporți precum veninul.

Dar tu m-ai întărit pe mine!

Îți sunt datoare cu ce sunt!

Nu m-ai lăsat să-mi fie bine,

Ci dat mi-ai greul pe Pământ.

Nu te condam și nu-ți cer milă.

Nici îndurarea nu m-ajută!

Îți mulțumesc că din copilă

M-ai făcut om în lumea cruntă.

Și țin la tine ca la suflet!

Și sufletul ți-e prețios,

Când din al meu chiar amplu urlet,

Tu n-ai găsit nici un folos...

Ți-oi mulțumi cumva vreodată!

De-aș ști doar cum să-ți mulțumesc...

Și nu m-ar crede lumea toată

Că nu t-urăsc, ci te iubesc!

Atunci eu nu îmi mai doresc nimic...

        E târziu, îmi e frig și mă cumprinde o stranie indiferență de care încep să mă tem.
        Se spune că lucrurile pe care le dorim atât de mult -încât orice sacrificiu ar fi prea mic- nu vor face cunoștință cu noi și tocmai pentru că le vrem, le cerșim și le implorăm cu atât de multă tărie și ardoare. Atunci eu nu îmi mai doresc nimic. Nu îmi mai doresc nici fericire, nici iubire. Nu mai vărs lacrimi reci sau calde, nu-mi mai las sufletul să plângă și nu mă mai cert cu Cerul pentru nimeni și nimic! Refuz să îmi mai pese, refuz să mai implor și să mă mai zbat căutându-mi zâmbetul. Așa poate se va oferi norocul să mă găsească singur și să rămână chiar și pentru puțin în lumea mea. Îmi va aduce poate doi ochi căprui a căror lumină eu să fiu, două brațe puternice în strânsoarea cărora să simt că nimic nu mă poate atinge, o inimă care să-mi șoptească prin bătăile ei ample și tăcute că fericirea m-a găsit și m-a luat captivă fără voia mea.
      M-am decis să sting ușor orice urmă a dorințelor nebune ce-mi sfarmă trupul și mintea trimițându-mă spre agonie, cu pașii siguri, dorințe ce-mi pun înaintea ochilor misterul a ceea ce va fi. Nu mai cer nimic fiindcă mă simt cuprinsă de oboseala cruntă ce s-a născut din prea multe rugăciuni ce n-au fost auzite, din prea mult regret și prea multe așteptări. Este timpul să las destinul să-și joace cărțile pe care, fără voia mea, s-a strecurat si ființa-mi. 
     Renunț să mai lupt în jocul în care eu sunt pionul pierzător, pionul care așteaptă atât de mult să atingă linia victoriei încăt se împiedică la ultimul pas tocmai pentru că își dorește prea mult. Eu nu îmi mai cer nimic și mă oblig să învăț tainele momentului, să cunosc surpriza, neașteptatul fiindcă dezamăgirea doare mai mult decât indiferența și neșansa.
     Nu-mi mai doresc nimic! Mă aude careva??? Nu îmi mai doresc nimic...

Viața ne desparte

Mă doare fără tine...

Mă doare lipsa ta.

Te vreau să fii cu mine,

Te vreau în lumea mea.

Dar timpul a trecut

Și tu te-ai dus departe.

Mă doare și-a durut

Că viața ne desparte.

Te caut cu privirea, 

Cu inima te simt.

Tu ți-ai găsit pieirea,

Dar eu tot mă mai mint.

Și unde ești tu oare?

De ce mi te-a luat?

Nu știe că mă doare?

Mă doare c-ai plecat...

Să ai grijă de tine, 

Să ai grijă de-ai tăi!

Nu știm ce va fi mâine, 

De vom fi buni sau răi...

Tu Cerul ni-l deschide,

La tine ne așteaptă

Și ochii mi-oi închide

În lumea cea nedreaptă.

Și nici nu știu cum trece timpul și nici nu știu unde-ai ajuns. Eu știu doar ca mi-e dor de tine și nu-mi explic de ce te-ai dus...

În spatele ochilor stinși

     Recunosc! Mi-a fost atât de teamă de tine... Tu ești un om de piatră și din spini. Mi-e greu să te clintesc, să te lovesc sau să te dobor și de mă apropii de tine să te îmbrățișez încep a sângera. Tu mă respingi atât de puternic încât îmi e teamă de tine, îmi e teamă de cuvintele tale, de privirea ta...

    Te-ai închis într-o lume doar a ta. Afișezi putere și inspiri teamă. Ai reușit să câștigi respect. Ai uitat însă că oamenii se mai hrănesc și cu iubire, cu iubirea ce o oferă și o primesc. Te-ai obișnuit să crezi că ceea ce ne-ai lăsat să vedem este adevărul. Dar fiecare om are o mască, mai transparentă sau nu, iar tu ai masca ta. Te-am găsit în spatele ei, în spatele sprâncenelor încruntate, a replicilor aspre care deși cer răspuns, nu-l vor primi. Te-am găsit pe tine, omul din spatele vocii sobre, ochilor stinși, buzelor arcuite atât de profund spre bărbie. Credeam că sufletul tău este vid, că sentimentele ți-au fost furate pe rând în trecerea timpului, că ești ceea ce eu numesc un om gol, mecanizat. Și într-o clipă m-ai făcut să zâmbesc, să te descopăr pe tine, cea ce nu-mi închipuiam că (mai) ești, m-ai făcut să te iubesc! 

    Îți mulțumesc din suflet pentru că m-ai lăsat să te cunosc, pentru că mi-ai arătat cine ești și ce ești. Nu te mai pot asemăna nici cu piatra nici cu spinul când simt nevoia să te strâng în brațe. Iar ochii tăi, ei sunt cei ce mi-au arătat umanul ce părea să lipsească. Uscați și lipsiți de fericire, iată-i acum în jocul lacrimilor strălucind umezi și vii. Plângi și zâmbești, regreți și privești spre ce va fi. Ai câștigat respect. Acum însă, îți dăruiesc admirație și iubire. Te rog să ții minte că nu poți să decazi dacă îți deschizi sufletul, ci doar să dovedești lumii că meriți atât de mult... Deschide-te precum o carte și lasă-te citită! Ai atât de multe de oferit...Și deci, frumusețea chipului tău nu e altceva decât o oglindire a frumosului tău suflet. În ciuda anilor ce au trecut, mai ai un singur lucru de învățat: să te lași iubită! 

    Îți mulțumesc pentru faptul că mi te-ai arătat! Oh, Doamne...Ce o fi oare sub măștile ce le văd zi de zi? Ceva îmi spune să caut în esență și nu în aparență...

   

Am uitat oare? Dar timp, timp mai avem?

      E liniște. Poate că e însă prea multă liniște. Aș vrea să aud ceva, să simt că în jurul meu există viață, există oameni, există și copii. Dar nimic... Este doar o liniște cumplită ce mă scoate din minți și mă face să țip cu glasul mut al sufletului, să cer în disperarea gândurilor să aud un simplu glas.

     Îmi spun sec: poate că am uitat -să mai fim-... Mi-e teamă că am uitat să mai trăim. Noi, oamenii, că despre noi este vorba acum, ne transformăm încet dar sigur în niște sclavi ai acestei lumi, lume condusă de, prin și pentru bani. Începem să ne robotizăm, să uităm de sentimente și de lucrurile care ne fac pe noi cu adevărat fericiți. Ne e teamă parcă să mai zâmbim și asta pentru că a zâmbi presupune un ragaz, câteva clipe doar pentru tine și sufletul tău, clipe în care nu produci nimic palpabil ci îți hrănești inima și-i arăți minții că portițele spre frumos încă mai există.

     Noi, cei din prezent și aproape sigur și cei din viitor, suntem din oarecare motiv/ motive extrem de grăbiți. Alergăm continuu de parcă ne este teamă să ne oprim. Eu mă găsesc acum singură, făcând un lucru care pentru mulți este sau a devenit străin: îmi port pașii într-o plimbare leneșă prin oraș. Și privesc. În stânga mea este o stradă. Mașini multe și șoferi turbați de o grabă cumplită pe care mă străduiesc să o înțeleg. Îmi spun că zidurile și clădirile nu au picioare să fugă, că un om care își dorește să te (re)vadă, te așteaptă, dacă iubești punctualitatea, ai grijă să pleci mai devreme, dacă îți e sortit să ajungi undeva, o să ajungi fie mai devreme, fie mai târziu și alte alte chestii de acest gen. Mă desprinde rapid din lumea gândurilor un claxonat insistent și o voce masculină ce i se adresează într-o manieră vulgară ( deci prin niște cuvinte pe care nu aș vrea să le reproduc) unei doamne care-și conducea micuța-i mașină crem, în limitele legale, fără să pară că accelerație este partea din mașină pe care o cunoaște cel mai bine. Deci domnul era grăbit( sau foarte grăbit).În rest( făcând abstracție de zgomotul de pe șosea) liniște și pace. Nimeni nu spune nimic. Mă simt de parcă prin prejma mea sunt numai spirite pierdute într-o lume ce le sperie, iar eu se face că le pot vedea însă de auzit nici vorbă. Și oamenii merg, pășesc-spre cine știe unde- fără a schița măcar un gest, un singur gest care să mă facă să cred că trăiesc, că au sentimente, că simt!

     Nu se mai aud nici glasurile de copii, iar tinerii au dispărut în pub-uri. E deprimant... E prea multă liniște. Cred ăsta este unul din motivele pentru care cel mai de temut lucru mi se pare singurătatea: faptul că nu aud măcar un glas...

     Și deci, ce se întâmplă cu noi? Am uitat oare să mai  să zâmbim, să trăim ( tot ceea ce presupune asta), să credem, să sperăm, să iubim, să fim fericiți? Sau nu mai avem timp să arătam aceste lucruri ci doar să le simțim preț de o secundă după care să revenim în jungla cea de toate zilele... Arătați-mi vă rog oameni fericiți, oameni care încă mai trăiesc și mai arată asta! Lasați-mă să mă hrănesc cu frumusețea existenței lor!!!

Înapoi în copilărie

       Da! În acestă luptă îmi e teamă că nu am reușit să înving. Timpul a fost mai puternic decât mine. Și iată-mă  cuprinsă de regret. Am crescut și am pierdut! Am pierdut frumusețea sufletului acela.
       Poate că este foarte devreme, dar îmi e dor de copilărie. Copiii sunt fericiți! Sunt fericiți când pe cer se sculptează un curcubeu și caută îngerii ce i-au dat naștere. Ei cred în îngeri... Sunt fericiți când văd un simplu fluture ce le dă târcoale și aleargă cuprinși de fiorul acela de parcă ar avea în preajma lor un colț din paradis. Iar noi, noi ce ce am uitat să mai fim copii, încercam să îl alungăm de parcă nu ar fi nimic mai mult decât o muscă. Copiii cred în zâne, în monștri și stele care atunci când cad îți îndeplinesc dorințe. Copiii sunt naivi, nu cunosc imposibilul. Ei nu pot primi un refuz, dar dacă îl aud nu suferă decât o clipă. Ei îți aduc doar fericire și se încarcă atât de natural din fericirea ta. Ei nu cred că zborul nu este pentru oameni și nici că cerul nu poate fi atins de pe pământ. Ei se supără atât de ușor, la fel ca oamenii mari poate. Dar ei știu să ierte, să uite și să meargă mai departe fără resentimente.
     Ce mult aș vrea să pot să mai fiu pentru câteva clipe un simplu copil, lipsit de griji, plin de vise și speranță, naivă și lipsită de răutatea asta ce îmi curge acum prin vene. Nu am nevoie de mult timp, ci doar de câteva clipe în care să redescopăr micile bucurii a căror exisență pare pierdută. Câteva clipe de copilărie într-o lume în care adulții au uitat că au fost și ei cândva copii. Mi-e dor de dulcea simplitate... Și dacă acum simt asta, mai târziu oare ce va fi? Avem atât de multe de învățat de la copii. Fericire? Să o căutăm retrăind copilăria...

Joc și sfârșit

Mă simt ca la final de drum.

Nu pot a merge mai departe.

Îmi spun să nu renunț acum,

Dar nu am cum...nu se mai poate...

Mă storc de ultima-mi putere,

Respir mai greu și mai puțin.

Mă descompune o durere

Și simt că nu o să-mi revin.

Nu imi e frică nici de moarte

Nici de o lume de apoi.

Mi-e frică de singurătate,

De ce-o fi dincolo de noi...

Aceste gânduri ale morții

Le simt acum de parcă-s vii.

Purtat vei fi în voia sorții

Și-ai să te duci, far' să mai vii.

Eu o privesc și-mi este milă..

Se stinge chiar sub ochii mei.

Și-mi spune: Să nu plângi, copilă!

Că toți intrăm în jocul ei...

Eu încă sunt aici...

     Plâng de dorul chipului tău. Îl caut în amintiri și îl găsesc ascuns în regrete, în trecut. Nici nu îmi mai amintesc când ne-am văzut ultima dată. Era parcă în parfumul verii, într-o clipă a splendidului dans dintre Cer și Pământ. Mă îmbrățișai atât de promițător... Credeam că nu aveai să îmi mai dai drumul nici măcar pentru o clipă. Mă îmbătam din parfumul frumuseții tale și mă amăgeam cu nemurirea. Îți sărutam cu foc chipul și tu mă mângâiai cu glasul tău. Precum doi îndrăgostiți, eram doi și mereu unul.
    Acum...acum ești departe. Mi se pare că tu m-ai uitat. Nu mai știi cine sunt? Sau poate adresa mea ți-a devenit necunoscută. Sunt acolo unde m-ai lăsat. Te aștept în fiecare clipă să vii și să mă lași să gust din nou din dulceața ta. Am refuzat să îmi pierd speranța, deși jocul acesta mi se pare lipsit de șansă. Dar am nevoie de tine mai mult ca oricând! Și amintirea chipului tău îmi aduce durerea pe care îmi e atât de teamă să o mai simt... Am nevoie să mă ridici către iubire! Am nevoie de căldura ta să-mi readucă la viața sufletul ce se stinge la plecarea ta.... Îmi e greu fără tine, iar tu, ca un demon al destinului, te-ai ascuns într-un univers cuprins de foc și mă privești pe mine, cea ce mă sfărâm continuu, cea ce mă pierd și sufăr căutându-te pe tine. Răutatea ta atinge paroxismul ca mai apoi să reapari în lumea mea și să-mi redai zâmbetul pierdut.
      Acum am nevoie de tine. Știu că tu ești un călător imposibil de oprit pentru vecie. Dar tot ce îți cer sunt doar câteva clipe alături de tine. Doar câteva îmi vor fi de ajuns să mai trăiesc o vreme. Nu mă lăsa să mă sting cerșind divinității să-ți rătăcească pașii în lumea mea! Nu mă lăsa să-mi trăiesc viața strigându-te pe tine, când locul tău e aici, cu mine! Ești unicul lucru pe care mi-l doresc și doare, doare cumplit să nu te pot avea...
      Unde ești tu, fericire? Cu ce oare ți-am greșit de m-ai uitat? Eu încă sunt aici, te mai aștept o clipă, un ceas, un an, o viață...

Sunt puțini, dar EXISTĂ!!!

       Trupul și mintea mi se pierd într-un joc haotic al gândurilor reci. Mă taie un fior al singurătății și cerul pare să coboare grăbit asupra mea. Îmi e teamă! Încrederea în mine a sabotat știința și a găsit căile teleportării: a dispărut brusc, s-a dus într-un loc necunoscut mie de unde să nu o pot auzi, simți si îmbrățișa. Îmi e greu să îmi port pașii când simt că mă îndreaptă spre nicăieri. Nu mai am habar de ce ar trebui să fac. Singurul lucru de care mă mai simt capabilă este să strig dupa ajutor. Dar vocea nu mă ajută. Deci strig cu vocea inimii și a sufletului ce s-au unit într-un singur glas.
       Poate părea greu de crezut, dar EI mai există încă. Și nu, nu sunt puțini la număr. Sunt numeroși chiar. Câte unul sau doi pentru fiecare. Mai greu e să îi găsești, să îi înveți să creadă în tine, să le dai șansa de a te cunoaște, să îi primești în universul tău, să le dovedești că tu ești cel/cea care îi poate întelege, să li te oferi lor fără ezitare-uitând de tine în favoarea lor-, să le deschizi ușa către cel mai prețios lucru pe care îl poți avea: către sufletul tău. Cine sunt EI? Sunt tot ce contează, sunt singurul lucru de care ai nevoie, sunt îngerii tăi cărora aripile le-au fost retezate întru căderea lor pe Pământ. Sunt sufletul și inima ta, captive într-un alt trup. EI sunt cei ce îți aud chemările când tu, lipsit de putere, nu îi poți striga. EI sunt cei cărora nu trebuie să le dai explicații fiindcă motivele le cunosc atât de bine.EI sunt cei care îți dau aripi pentru ca tu să poți cuceri văzduhul. EI îți simt neliniștea dar  mimează neînțelegerea pentru a te ridica din prăpastia în care tu îți construiești căminul. EI sunt cei cu care râzi până la lacrimi având drept subiect -nimic-. EI sunt cei cărora, într-un moment final, le-ai lăsa totul ca semn al mulțumirii și ai simți că nu ar fi de ajuns. EI sunt cei ce te ridică când disperarea te pune la pământ. EI îți sunt sora/ fratele pe care Dumnezeu i-a trimis să se nască din alt trup ca tu să ai la cine fugi. EI sunt mai mult decât decât aș putea să spun în cuvinte când pentru dânșii nu există decât -supremul absolut-.EI sunt AI TĂI!-cei ce te-ar putea doborî într-o clipă, dar nu fac altceva decât să te ridice.
        Da! Îi am și eu pe EI, am și eu îngerii mei. Oricine îi are. Important este nu doar să îi ai, ci să le cercetezi culoarea aripilor.Caută-i pe cei ce în zbor răspândesc doar frumusețea razelor. Și când i-ai găsit, nu îi mai lăsa să plece, nu-i mai scăpa din ochi ci veghează-i ca un înger, cuprinde-i în aripile tale, pretuiește-i și protejează-i pentru că ei sunt parte din familia ta, sunt parte din sufletul tău.

              Multumesc vouă pentru că sunteți puțini, dar existați!


                                

Detașare

Ți-am închinat poeme și chipu-ți l-am pictat

Și-am plâns gândind la tine, am plâns și-am așteptat.

Arunc acum  iar vualul, iluzia iubirii,

Nu mai lupt contra lumii, nu mai lupt contra firii.

M-oi reclădi pe mine c-am sărutat pământul

Cerându-te pe tine cu sufletul și gândul.

Renunț și la poeme, renunț din vina ta,

Ca să-ți aduc sfârșitul, să pieri din lumea mea...

Voi reuși cu timpul să-mi reclădesc amorul,

Voi reuși cu timpul să-mi redescopăr zborul.

Rămâi în amintire, rămâi doar în trecut

Cel ce-a pierdut deodată ce nici nu a avut.

M-oi detașa de tine și fi-vei tu străin,

Cel ce hrănit mi-ai viața cu lacrimi și suspin.

Cerul a avut dreptate

          Crezut-a Cerul că ochii lui se vor stinge. Și a lăsat stropi de ploaie să sărute pământul, pământul acela pe care până ieri se sculptau urmele pașilor lui. Luna s-a ascuns undeva în spatele norilor pentru a-și mângâia tristețea. O stea se stinge lin și sclipește orbitor preț de câte o secundă ca semn că el s-a agățat de viață și refuză sub orice chip să îi mai dea drumul. În jurul lui nu se mai varsă lacrimi că ochii tuturor au obosit parcă să mai plângă. Doar cei ce mai trec pe lângă mai lasă o urmă de regret, speranță leneșă și tristețe să mai îmbrace haina lacrimilor și să izvorască  din ochii dornici parcă să plângă. Pentru toți ceilalți izvorul a secat de ceva vreme. Se aud urlete, țipete cumplite ce se sting în durere. Dar anii au trecut. Timpul te prinde în jocul lui și uită parcă să te întrebe dacă vrei sau nu să i te alături în drumul lui ce te va duce sigur spre neființă. 

           El, el era un nimeni pentru cei mai mulți. Dar erau și cei puțini pentru care nu putea fi nimic altceva decât totul, întreaga lume. Și acum? Acum se stinge... O lumânare ce a ars leneșă lăsând ochii cei mai curați să se scalde în lumina flăcării ei.  Se caută vinovați, se pun întrebări, se cer explicații. Dar nu se schimba nimic. Pe buzele lui se clădesc cuvintele din urmă, acele cuvinte ce nasc regrete, gânduri de iertare. O fiică, un nepot și un prieten. Cu atât a mai rămas. Dar zâmbește de parcă nu s-ar întâmpla nimic. Ba aș zice chiar că tristețea ce-l înconjoară îl amuză teribil. 

             -Sunteți-voi oameni?

             -Suntem...

             -Aveți-voi suflet?

             -Avem...

             -Atunci eu nu voi fi niciodată departe. Căutați-mă acolo unde am fost mereu.

           Îl privesc și ochii lui s-au ațintit spre cer. Nu înțeleg ce vede acolo... 

           Uiteeee! O stea căzătoare!!! E timpul pentru o dorință! Hmm...Vreau sa fiu fericită, să cred în iubire, să mă găsesc pe mine cea ce m-am pierdut, să-mi smulg răutatea din suflet ca să fiu încununată de regret, ură și tristețe... Prea multe dorințe. Nu pot să mă decid. Atunci o să îmi doresc ca el, acest străin, să mai trăiască puțin -atât cât iși dorește-. Vizibil e că nu vrea să piară. Da! Asta vreau! Îl vreau pe el în viață și astfel cei  3 ce-i stau alături vor fi și ei fericiți. Asta vreau! 

           Dar ochii lui deja s-au stins...Și cerul a avut dreptate.

M-oi regasi cumva, cu timpul...

Se surpa cerul, norii crapa si ingerii din Rai coboara.
Prin ape tulburi, ganduri negre si demonii ajung sa moara.
Eu inchid ochii.Nu-mi mai pasa. De parca nici n-as mai trai...
Ma ard dureri si ma ingheata acele ganduri de-a muri.

M-am detasat de toti, de toate si nepasarea ma cuprinde
Si-n jurul meu se simt regrete si un foc de lacrimi se aprinde.
Unde-s speranta si visarea, prin ce ocean s-au mai ascuns
De-au devenit de negasit, de neatins, de nepatruns...

Si cand m-am linistit o clipa, razboiul iar a inceput,
Ca-n sufletu-mi se da o lupta si doare acum cum n-a durut.
De s-ar surpa acum pamantul sa cad, sa pier, sa fiu uitata,
Sa nu mai mai gaseasca nimeni si eu sa uit de lumea toata...

De ce gandesc atat de sumbru? Cum am ajuns sa ma sfaram
Cand eu aveam atatea visuri de puteam muntii sa-i daram...
Dar sufletul imi e pustiu si nu cunoaste ce-i iubirea
Si nici iertarea n-o mai stie si eu ma pierd din nou cu firea.

Si nici de-as vrea nu se sfarseste acest destin ce-a naruit
Sperante, ganduri, idealuri, ce-a fost frumos si ce-am iubit.
Si nu mai stiu nici cine sunt, nici in ce lume m-am nascut.
M-oi regasi cumva, cu timpul, pe mine, cea ce m-am pierdut.

Vei fi fericit!

Copil din flori de luna si lacrimi din apus,
Te cauta destinul si tu iar te-ai ascuns.
Cersit-ai fericire, iubire ai cerut
Si-ai disparut, copile, cand toate-au aparut. 

Cum reusesti mereu, eu nu pot sa-nteleg.
De-as fi in locul tau, as sti ce sa aleg.
Cand totul ti-e usor, dispari pierdut in soarta
Si-apari din umbra vietii cand greul ti s-arata.

Mai lupti cu raul sortii, invingi si esti invins
Dar flacara din tine s-a nimicit, s-a stins.
Tu esti cladit din ura, din vis si din frumos
Si te ridici cand pare ca locul tau e jos.

Sa fie ghinion, sa fie rea vointa...
Mi-e mil-acum de trupu-ti si de a ta fiinta!
Dar sa mai ai rabdare, copile mult iubit, 
Ca te-o gasi destinul si fi-vei fericit!

Lipsita de putere

      Nu mai sunt o luptatoare. Am uitat sa mai tin cu dintii de lucrurile la care tineam, de idealurile la care aspiram, de persoanele pe care le-am iubit, le iubesc si le voi iubi mereu.
      Poti sa imi vorbesti de speranta. Eu o sa cred doar in regret. Imi poti vorbi despre viitor dar prin buzele mele nu vor rasari decat povesti ale trecutului. Imi vei cere sa zambesc iar eu nu-ti voi putea raspunde decat cu lacrimi. Imi vei spune ca ma iubesti, iar eu te voi saruta cu dor si  iti voi da drept raspuns un simplu"te-am iubit!". Sunt gata sa renunt la toti cei pe care ii iubesc. Motivul e straniu in banalitatea lui: am obosit sa ofer, am obosit sa astept, sa sper ca va veni si clipa cand voi primi. Poate in cartea destinului meu un capitol lipseste. Acel capitol al iubirii, al fericirii ca ideal si realitate. De voi fi intrebata de aceste pagini ce lipsesc, voi raspunde sec: unora nu le este dat sa fie fericiti- cel putin nu tot timpul- dar le este data in schimb puterea de a-si impune sa creada ca asa este cel mai bine, ca asa ar trebui sa fie.
      Nu sunt un suflet/ un om pierdut iremediabil, definitiv. Insa acum sunt lipsita de puteri. Mi-au fost de ajuns cateva momente, cateva cuvinte ca eu sa cad brusc. Las armele jos. Nu mai vreau sa lupt. Ce rost are sa lupti stiindu-te lipsita de putere si inevitabil invinsa. Ma las purtata de indiferenta, de o lipsa crunta de sentimente. Ma detasez pentru putin, ca mai apoi sa revin cu o pofta nebuna de viata si iubire. 
     

Scrisoarea dusmanului deja invins

      In curand va incepe pentru mine un nou "razboi". Fara sa vreau, mi-am mai sculptat un dusman intr-o lume in care prea multi imi sunt impotriva si prea putini ma cunosc.



                                Dragul meu dusman, 


            Indraznesc sa incep cu " dragul" pentru ca inca mai cred ca in spatele umbrelor reci, ce mi-au fost date sa le vad si sa ma inspaimante, inca mai exista o frumusete a unui suflet cald ce a fost impietrit in circumstante sumbre, ce a fost alimentat cu ura, spaima si regret. 
         Ai inceput un razboi in care, fara sa existe vreo urma a unei minime remuscari, m-ai tarat si m-ai aruncat fara voia mea.  Cand ti-ai atintit armele asupra mea am ales sa ma ascund. Nu mi-au placut niciodata luptele si mai cu seama cele in care eu ma regasesc intre protagonisti. Am ales ignoranta in schimbul unui joc copilaros ce urmeaza sa atinga limita-mi de suportabilitate.
         Acum eu nu am puterea de a decide, de a opri acest "razboi". Nu vreau sa lupt dar orgoliul meu se cere aparat. Tu stii prea bine ce inseamna sa iti protejezi orgoliul, sa simti o pofta nebuna de a-l apara. E posibil sa gresesc dar cred ca doar acest orgoliu nebun te-a facut sa vrei sa ma distrugi.
        Sa ne oprim asupra urmarilor acestui"razboi" ce va incepe curand. Da-mi voie sa iti spun ca nu va fi un invins si nici un invingator. Ne vom lupta degeaba. Tu vei vrea sa ma distrugi. Eu iti spun ca nu e nimic de distrus. Iar eu ma voi lupta ca sa ma apar si tot zadarnica va fi si lupta mea cand stiu atat de bine ca nu sunt multe lucrurile pe care le protejez orbeste. Vezi tu, dragul meu dusman, eu sunt un mare castel de nisip. Ma ridic incet in lumina dulce si calda a soarelui, ma ridic din cate un pumn de nisip pe care multi nu s-ar sfii sa il arunce, ma ridic din inutil si din comun, ma ridic din ceea ce altii calca in picioare fara sa priveasca o secunda in jos. Insa ajung in timp un frumos castel de nisip. Privirele multora se atintesc asupra-mi. Eman bucurie, cersesc aplauze, culeg zambetele ce sa nasc la vazul meu. Din cand in cand o parte din mine se mai sfarama. Ajung singura din nou. Dar materialul din care sunt facuta e atat normal, lipsit de valoare si usor de gasit incat nu dureaza mult pana castelul e din nou intreg, e din nou in vazul lumii, e din noua apreciat si privit ca pe o frumusete rara. Tu, dusman al meu, iti indrepti armele catre mine, cauti sa ma lovesti, sa ma faci sa plang. Din nisip izvoraste greu apa, deci lacrimile mele vor fi ascunse cu grija printre coridoarele castelului pentru ca tu sa nu le vezi . Vezi tu...eu sunt cladita din nisip. Armele iti sunt de prisos. Nu e nevoie decat de o rafala de vant si eu dispar. Doar de vant...doar de atat este nevoie. In spatele maretiei mele, in impozantul castel ce iti inspira putere, maretie, forta, capabilitate nu este decat nisip asezat astfel incat sa capete forma unei masti a puterii. Important este sa nu uiti doua aspecte: banalitatea materialului din care sunt cladita si felul in care sunt cladita. Singura nu as reusi sa fac nimic. Dar sunt cei ce pun fiecare cate un pumn de nisip, fie el curat, fie el murdar si urat mirositor, fiecare aducandu-si aportul mai mult sau mai putin. Si ma cladesc pe mine, cea ce stau astazi in fata ta, gata sa o distrugi stiind ca nu iti va fi greu sa ma darami pe mine ci sa-i gasesti pe toti cei care ma recladesc de cate ori de cate ori ajung din nou sub picioarele dusmanilor mei. Dar marturisesc ca este o onoare sa fii calcat in picioare de un dusman puternic si satisfactia de a te fi ridicat de sub talpile lui e mai mare ca a oricarei lupte seci ce mi-a fost dat sa o castig candva. Mai am inca o urma de credinta ca ai mei claditori nu vor uita nici de aceasta data de mine si ma vor ridica din nou. Iar eu pentru ei voi fi motiv de mandrie si voi cauta prin simplitatea mea sa le fiu izvor in desertul tristetii, sa sap in piatra regretului si sa daram zidul sperantelor apuse. 
       Daca intreaga ta fiinta depinde de acest "Razboi", atunci il vom purta...

                                                                       Cu increderea unei schimbari,
                                                                                                al tau dusman invins.



       Marturisesc ca nu mi-e teama de acest "razboi", ci de lupta ce-o vor da claditorii mei pentru ca eu sa ma ridic din nou. Si teama imi e ca de asta data voi fi cladita din nisipul acela rece al noptii, de cei ce ma ridica doar din placerea de a ma vedea cazand. 

Sunt singura. Doare...

Visez si traiesc,
Urasc si iubesc.
Ma pierd si ma doare.
Speranta-mi iar moare.

Il caut plangand.
Il gasesc iar razand.
Il am doar in gand.
Iluzii imi vand.

Mai caut iubire
Si cer fericire.
Mi-e teama prea tare...
Sunt singura. Doare...

Diferita in normalitate

     M-au cuprins o sumedenie de ganduri reci. Ma simt plina de ura! Si ura asta ma face sa vad lucrurile atat de sumbre, atat de lipsite de farmec, de frumos sau de speranta. Ciudat sentiment... Simt nevoia sa critic, sa tip, sa alerg spre nicaieri! Ma scald intr-o nebunie a durerii, a gandurilor negre. Nu mai vad in oameni decat raul pe care l-au facut cumva, micile greseli ce mie mi s-au parut adevarti giganti intr-un camp al erorilor. Cert este, cel putin in viziunea mea, ca valorile s-au pierdut in timp, ca lucrurile pure s-au transformat in niste mizerii si ca eu, si poate inca multi altii, am uitat sa mai cred in frumos, in ideal, in vis...
    Poate ca acum ma descopar pe mine, descopar partea mea cea cumplit de urata, partea omului rau, crud, sec. Ciudat este ca simt ca nu mai am nici puterea de a scrie. Am prea multe idei meschine ce nu ar merita nici decum sa fie asternute in cuvinte. Poate toate isi au radacina intr-o lipsa de iubire, atat daruita cat si primita. Ma simt singura si prea diferita in normalitatea mea. Dar ceilalti nu au nici o vina. Intreaga vina imi apartine... Eu nu stiu ce vrea sa primesc sau mai bine zis cum sa primesc. Ma bazez pe timp, imi pun intreaga incredere in trecerea lui. Va iesi soarele si pe strada mea candva, chiar daca mi-as fi dorit ca acest "candva" sa nu fie altceva decat "acum".

In cautarea sinelui pierdut

      Mi-ar fi placut sa fiu undeva departe... Departe de temerile mele, de gandurile si visele mele. Mi-ar fi placut sa fiu intr-un loc singuratic in care linistea e singurul lucru care te inconjoara. Cred ca am nevoie sa ma (re)gasesc pe mine, cea care se ascunde sub falsitatatea unor zambete enervant de credibile. Simt ca nu ma mai cunosc si ajung uneori sa spun "crede-ma ca eu stiu cel mai bine pentru ca eu ma cunosc cel mai bine" pentru ca mai apoi sa imi dau seama ca nu am habar cine sunt. 
      Am de gand sa ma aventurez intr-o calatorie ciudata. Scopul va fi sa ma regasesc pe mine. Si cred ca pentru asta am nevoie de curaj ( de foarte mult curaj poate) pentru ca ce as putea gasi s-ar putea sa nu coincida cu ceea ce afisez sau as vrea sa afisez. Si lucrul acesta presimt ca o sa doara... Dar e un risc pe care ar trebui sa mi-l asum.  De as putea doar sa gasesc in mine puterea unui prim pas.. acel prim pas care sa imi deschida drumul la capatul caruia sunt doar eu...
             Doar un prim pas in cautarea sinelui pierdut..

Sa ne jucam !

Sa ne jucam < de-a fericirea>!

Incepe tu prin a zambi!

Nu mica imi va fi uimirea

Cand fericiti noi toti vom fi.

Acum, sa credem in iubire

Si-n al sau farmec sa traim,

Sa ne gandim cu drag la vise

Si mai apoi sa le-mplinim.

Vreau lacrimi mii pe-a noastre fete,

Dar cu izvor in daruire.

Vreau fiecare sa invete

Sa ia, sa dea numai iubire.

Sa ne juucam<de-a fericirea>!

Sa ne jucam la infinit!

Si pura ne va fi privirea

Cand totul va lua sfarsit.

Justificare

        Obisnuiesc sa imi astern gandurile pe hartie. Ma linisteste, imi da speranta si putere, imi elibereaza sufletul de povara gandurilor pe care nu le pot impartasi. Atunci cand scriu, desi sunt doar eu cu mine, am sentimentul acela ciudat cum ca o intreaga lume m-ar strange in brate.
       Poate suna ciudat. Am doar 18 ani si prin randurile ce le scriu conturez un testament, un juranal si, de cele mai multe ori, o simpla scrisoare. Imi place sa cred ca lasitatea mea va fi intr-o zi uitata si iertata prin prisma descoperirii adevarului pur pe care l-am ascuns atat de mult timp in simple cuvinte. Am multe explicatii de dat pentru lucruri marunte si lipsite de sens poate dar si pentru greseli absurde pe care le-am gustat din plin. Ma vor descoperi cumva cei ce vor sti sa inteleaga  printre randuri, cei ce vor sti sa rasfoiasca o carte ce e mai mereu deschisa.


                                                                            Cu drag, 
                                                                                      Elenna.