Crezând în oameni

     Am auzit de atât de multe ori oameni care spun că nu e bine să crezi în oameni... Dar eu, eu iubesc oameni și obișnuiesc să-mi caut casa în preajma lor și, de ce nu, în sufletul lor.
     Poate că aveau dreptate. Aveau dreptate toți cei care spuneau să nu crezi în oameni... Fără să îmi dau seama, am cunoscut trădarea. M-am lăsat îmbrăcată în vorbe și m-am amăgit cu căldura lor. Dar faptele sunt cele care grăiesc adevărul. Încrederea pe care credeai că o merită, ajunge într-o clipă să fie fără folos, aruncată într-o uitare profundă prin prisma regretului dăruirii ei. Oamenii te dezamăgesc atât de repede și cum nimic în astă lume nu o poate face. Îți provoacă răni adânci ce se acoperă în timp, dar a căror cicatrici au grijă să îți amintească în mod constant că, în ciuda dorinței tale de a uita, acele clipe au fost realitate și nu vis. Ai trăit în ele fie fericire, fie tristețe și într-un colț de suflet se vor ascunde cu grijă ca la momentul oportun să-ți zâmbească dulce sau ironic. Oamenii mint. Dar mint frumos astfel încât tu să crezi așazisul adevăr.Și când îți dai seama, e mult prea târziu ca tu să mai poți schimba ceva.Oamenii caută oportunități, momentul oportun pentru ei. În fața tuturor lucrurilor este pus sinele și ceea ce le oferă mai mult.
     Eu am crezut în oameni, în cuvinte, în iluzii. Adevărul m-a lovit, m-a pus la pământ. Acum încerc să mă ridic și mă cert aspru pentru naivitatea mea. Pretențiile-mi la maturitate s-au spulberat într-o secundă când am realizat cât de ușor gust din neadevăr. Și pentru greșeala mea, sunt singura care merită să plătească. Și plătesc. Doar că nu m-aș fi așteptat ca prețul să fie atât de scump.
    Obișnuiesc să regret deciziile pe care le iau. Acum regret. Poate voi învăța, în timp, să nu mai cred la fel de mult în oameni, când singurul om în care trebuie să cred sunt chiar eu.