Așteptare

       Mă simt ca într-o sală de așteptare. Sunt mulți în jurul meu care vin, sunt mulți care pleacă si mai sunt și cei care, asemeni mie, așteaptă. De câte ori se ivește un tren, se ridică priviri, oameni pleacă zâmbind sau plângând, iar alții vin, măcinați de dor și cu gândul că în scurt timp și așteptarea lor se va sfârși.
      Eu rămân. Îmi spun să mai aștept încă puțin-și poate trenul meu va sosi și el. Și mai aștept preț de o secundă, o zi, o lună, un an. Dar trenul meu? Trenul meu nu mai vine? Și încep să întreb în juru-mi dacă nu cumva a văzut cineva trenul meu. Mi se spune doar să mai aștept. Va veni și el curând...
     Mai aștept. Mai este timp. Și totuși, ce aștept eu? Pe cine sau ce îmi doresc să apară? Acum nu știu, dar poate că îmi voi da seama atunci când va ajunge la mine.
    Între timp, mă așez la loc în mulțime, cu privirea-mi pierdută, cu chipul șters și măcinat de timp ce lasă să se citească pe el cum că am uitat să mai trăiesc, să mai simt, să mai fiu. Pereții sălii de așteptare mă strâng de parcă vor să transforme încăperea într-un loc al sfârșitului. Mă fac să îmi fie teamă că trenul meu are întârziere și poate că atunci când va sosi eu voi fi deja cenușă purtată de vânt, un suflet ce și-a îmbrățișat umanul sfârșit.
    Dar dacă trenul meu a sosit deja? Dacă ceea ce așteptam a coborât de mult, mă caută și nu mă găsește, mă strigă și eu nu aud?... Și dacă nici nu a venit sau dacă a trecut pe lângă mine fără să știe că am cerșit prezența-i și-am așteptat atât să apară...
    Am să mai aștept. Chiar de o fi să aștept o viață fără să vină, chiar dacă această așteptare mă va ucide încet și sigur. Am să-mi aștept iubirea, zâmbetul, dragostea, fericirea. Am să aștept să sosească în gară și trenul meu. Iar dacă va veni, voi sări peste celelalte linii, cu riscul de a se ivi un alt tren care să mă ia în drumul său nefast spre nimicul din care am apărut cândva.
    Aștept...Și încă mai aștept...Și aștept...