Întâlnire în vis

Dincolo de cer și stele,
S-a ascuns un zeu al nopții
Ce presară printre ele 
Chipul tău și voia sorții.

Și în vise mi te-aduce
Și m-obligă să te țin
Ca să-mi fie somnul dulce
Făr` al depărtării chin.

Soarele dușman îmi este
Fiindcă ochii mi-i deschide
Și-atunci zeul din poveste
După raze mi te-nchide.

Am s-aștept din nou apusul
Și-apoi noaptea să mă fure
Și-ți voi regăsi surâsul
Într-un vis din gânduri pure.

Nu știu de-i vorba de iubire...

Nu știu de-i vorba de iubire
Sau poate de un joc prostesc,
Dar rămân mută de uimire
Și-ncet tresar când te-ntâlnesc.

Și într-un fel îmi este teamă
C-am să te pierd, că ai să pleci...
Și-atunci mi-ești drag și bag de seamă
Că nu o să te uit în veci.

Aș vrea să stau cu tine-n brațe
Încă o clipă, înc-o zi...
Te rog plângând, nu-mi da speranțe!
Nu mă lăsa a te iubi!!

Tu nu mă poți iubi pe mine!
Eu asta simt! Tu spui ce vrei...
Eu mi-am legat viața de tine
Și mult vor plânge ochii mei...

Totul şi oricare

        Uneori, ceea ce ne dorim se întâmplă prea târziu, căci atunci când am fi vrut să se întâmple, ar fi fost prea devreme.
        Mi-a fost dat să trăiesc o iubire, poate prea mare pentru cât putea sufletul meu să îndure, poate prea tăcută pentru ce ar fi vrut inima mea să audă. Şi am simţit fiorul dulce al iubirii prin întreg trupul meu, iar ochii îmi erau înlăcrimaţi, buzele împietrite şi respiraţia înceta să mai existe preţ de câteva secunde, momente în care nu mai puteam auzi decât bătăile disperate ale inimii ce încerca să evadeze din trupul ce o ţinea captivă. Simţeam un dulce tremur ce mă sleia de puteri şi mă luptam cu mine însămi, încercând să nu cad pradă, definitiv, sentimentelor. 
       Îl priveam pierdută, analizând subtil chipul lui care, deşi nu reuşea să atingă perfecţiunea, mie îmi părea mai aproape de ideal cu fiecare defect pe care îl descopeream. Sub sprâncenele lui arcuite, ce pun parcă întrebări spre a-i demasca nerăbdarea şi curiozitatea, găseam acei ochi extrem de frumoşi prin banalitatea lor şi nu-mi puteam lua privirea de la ei decât atunci când îi redescopeream buzele şi mă lăsam cuprinsă de mişcările lor, urmărindu-le fără să mă pot sătura. 
       Clipe de tăcere, sau poate cuvinte fără rost, au pecetluit soarta iubirii mele. Îl regăseam mereu în vis şi îmi vindeam iluzii crezând că aşa îmi voi putea minţi sufletul. Dar sentimentele creşteau fără să-mi pot da seama, iar mine ardea ceva ce îmi doream să se fi stins. Iubeam cum nu iubisem vreodată, iubeam cu întregul meu suflet şi uitasem de existenţa unui glas al raţiunii. Iubeam în tăcere ştiind că el nu mă iubea şi nu m-ar fi iubit vreodată, iar eu devenisem vânzătorul de speranţe al cărui client fidel eram tot eu, chiar dacă ştiam că ceea ce vinde nu va transforma iluziile în realitate. 
        Am descoperit că timpul are puteri ciudate. În trecerea lui a adus uitarea şi iertarea, a reuşit să mai stingă din flacăra iubirii şi să mângâie o inimă frântă, un suflet trist, arătând drumul spre -înainte-, drumul spre -va fi bine!-. M-a învăţat cum să mă hrănesc din realitate şi doar să gust din iluzii. Şi pot acum să îl privesc zâmbind, să-mi recunosc mie că l-am iubit enorm. Însă privirea mea s-a schimbat, iar pe el,cel ce era totul, pe el acum îl văd ca pe oricare, fără să uit însă de locul ce l-a avut în sufletul meu.

Sentimentele nu mor!

Era mai mult decât iubire,
Mai mult decât un joc și-un vis;
Era real și în simțire...
Iar sentimentul nu s-a stins.

Dar drumurile se separă,
Nu e nimic întâmpltor!
Și va mai fi poate o seară
Ca cea de care îi e dor.

Nu știe nimeni adevărul,
Iar sufletul îi e închis.
Dar în privire îi vezi dorul
Și-l simți că e de neatins.

Poveștile ce-ascund durere
Mereu s-au scris și se vor scrie.
Iubirea lui are putere,
Dar el refuză să mai știe.

Iubirea e o luptă-n care
De vrei să ieși învingător,
Tu nu renunți, chiar dacă doare
Că sentimentele nu mor!

Vă salut cu respect, domnișoară!

       Nu am putut să trec peste acest moment. Ba chiar cred că mi-am impus să nu pot trece peste dânsul. Ceva din mine îmi spune că, nu peste foarte mult timp, nu voi mai avea șansa de a auzi asemenea cuvinte, dovadă de respect și mărturie a existenței domnilor ce impun în mod inconștient regăsirea feminității, în lumea în care femeia încearcă să preia din lumea bărbaților de la vestimentație la caracter.  Gândurile acestea s-au născut în urma unui simplu salut. În urma cuvintelor mele, același simplu Bună ziua! pe care am fost învățată să îl folosesc fără să mă sfiesc, mi s-a răspuns astfel: Vă salut cu respect, domnișoară!.  Mărturisesc faptul că cel pe care îl salutasem nu îmi era o cunoștință, dar îmi aduc aminte de o altă zi în care, văzându-l că ar avea nevoie de minimum de ajutor pe care puteam să îl ofer, i-am deschis ușa și mi-a răspuns cu un Mulțumesc!  apăsat ce pe moment, recunosc, mi s-a părut puțin forțat și poate chiar ciudat. Abia acum, când domnul ce a fost atât de mult timp călător prin viață încât acum în sprijinul picioarelor obosite a apărut un baston de lemn stins, la auzul vorbelor lui m-am simțit purtată pentru o clipă în trecut. Și deci, îmi spun zâmbind și fără să fiu auzită, deci domnii mai există! Dar ei sunt domnii de atunci, ce nu au uitat nici acum de respect. Domnii de astăzi s-au pierdut în timp și au perceput evoluția ca fiind un element ce se necesită a fi lipsit de respect, bună creștere. Nu pot însă să critic doar sexul masculin. Femeile sunt doar femei și au uitat să mai fie doamne. Cuvintele ce le rostesc nu mai sunt calde și pașii lor nu mai mângâie pământul ci-l fac să se cutremure ca sub greutatea unui monstru ce vrea să-l fărâme în drumul spre locul mult râvnit. Și câte ar mai fi de spus.... Dar revenind la domnul ce încă-și poartă cu mândrie trupul răvășit de anii cărora le-a fost martor... Mai pot să spun doar că pantalonii și cămașa la dungă nu puteau fi însoțite decât de o vestă albă și o pălărie asemeni. Se vede că i-a plăcut să fie mereu aranjat ca ochii doamnelor să-l găsească mereu ca fiind un domn. Esențial este însă faptul că hainele nu sunt decât un indiciu asupra caracterului său. Iar în momentul salutului, sacoșa de pânză albă a fost mutată în mâna ce se ținea atât pe cât o ajutau puterile de bastonul de lemn, spre a-și lua pălăria de pe cap și a o purta, ca într-un semicerc, spre pământ. Acest moment, aparent simplu, a reușit cumva să trezească în mine o emoție aparte. Distinse domn, vă mulțumesc că mi-ați dat șansa să vă întâlnesc, vă mulțumesc pentru că nu ați uitat să fiți și mi-ați demonstrat că sunteți și cum arată UN DOMN!

Aproape

Nu ne-am născut fără probleme, și nici stăpâni pe lumea-n care
Mai suntem călători o vreme și avem numai o scăpare.
Eu sunt aici. Mereu am fost. Nu am plecat vreodată.
Și mi-am trăit coșmarul meu; și am învins o dată.

Acum ești tu în jocul vieții, și te frămânți și-ți este greu.
Eu sunt aici, te țin de mână, te iau în brațe, dragul meu!
Te las în schimb să simți durerea și demonii să-i întâlnești,
Nu te trezesc din visul sorții; te las coșmaru-ți să-l trăiești.

Tu ai să crești prin suferință, dar prin iubire, vei vedea,
Cum ai să te trezești la viață, ca dintr-un somn ce te răpea.
Și vreau să îți mai cer iertare! Eu recunosc că am greșit!
Regret chiar multe...cel mai tare, mă doare însă c-am fugit...

Cu pașii mei, grăbiți ca timpul, m-am îndreptat spre nicăieri
Dar noi am fost mereu aproape și vom fi mâine, ca și ieri!
În timp, îți va fi rău sau bine și fi vei trist sau fericit.
Și eu voi fi tot lângă tine și-n ai tăi ochii voi fi citit. 

Știi..drumurile sunt ciudate. Se mai despart, se regăsesc...
Și poate nu-ți voi fi prin preajmă... Tu să nu uiți cât te iubesc!
Tu singur n-ai să fii vreodată, că eu voi fi mereu cu tine
Și fără când, sau cum, sau unde, și eu te știu tot lângă mine!

Mi-a mai rămas

Mi-a mai rămas doar o sclipire

A unui vis ce l-am avut,

Un vis cu umbre și iubire

Al clipelor ce au trecut. 

Mi-a mai rămas doar amintirea

Surâsului ce mă trezea,

Și-mi captiva cumva suflarea

Când îl simțeam în preajma mea. 

Mi-a mai rămas și trandafirul

Ce chiar de-i stins tot mai trăiește. 

Doar el îmi mai cunoaște dorul

Și chiar de-i mut, mereu vorbește. 

Mi-a mai rămas și o scrisoare

Pe care-am vrut să ți-o trimit, 

Însă iubirea asta moare

Chiar de mi-e teamă s-o admit. 

Mi-au mai rămas atât de multe

Și totuși nu mai am nimic. 

Că te-am pierdut numai pe tine

Dar nu mai pot să mă ridic.  

Luptător

Îți spun că n-are rost să plângi
Și nici speranța să ți-o pierzi,
Nici sufletul să nu ți-l frângi
Ci în destin tu să mai crezi. 

Și dac-o ușă s-a închis,
Iar lacrimile-au curs nebune,
Să știi că focul nu s-a stins
Ci s-a extins în a ta lume. 

Când fericirea s-a-mpărțit,
Tu te luptai cu viața ta...
Din calea dânsei ai fugit
Dar ea într-una te urma. 

Nu te lăsa îngenunchiat!
Tu ești stăpân pe visul tău!
Acum ești mic și-ndurerat. 
Dar știi că-i bine după rău!

Să nu renunți, ci luptător 
Să fii când demonii îți cântă;
Și vei ieși biruitor
Din lupta ta ce este cruntă. 

113

Am buzele pecetluite și numai ochi-mi mai vorbesc.

Dar tu nu le-ntâlnești privirea și nu vei ști ce iți șoptesc..

Nu ești aici, ci ești departe  dar tot în suflet mi-ai rămas

Și să-ți fi spus că-mi ești iubirea, nu am avut și nici n-am glas…

Și fericirea ta mă doare și mă apasă cu putere;

Că nu sunt eu izvorul dânsei, de-aceea simt așa durere…

Nu am avut, nici n-am curajul să-ți spun ce simt și ce-mi doresc.

Suntem străini în drumul vieții, dar te-am iubit și te iubesc.

Și timpul mi-a promis uitarea și-un suflet ce-o să mai iubească,

Dar tot tu ai rămas în dânsul și lupt-acum să mai trăiască…

Când nu mai ai nimic de spus

Când nu mai ai nimic de spus,
Când tot ce-a fost mai bun s-a dus,
Te simți ca singur, nicăieri,
Uitat de vise și dureri.

Când gândurile-ți sunt pierdute
Și amintirile-s prea multe,
Ești numai tu, străin și-ți pare
Că ești un strop căzut în mare.

Și ești un nimeni într-o lume
În care n-ai nici loc, nici nume.
S-a stins lumina, ești distrus
Când nu mai ai nimic de spus.

Din paginile iubirii

       Frumusețea ochilor lui stă în felul în care își revarsă privirea asupra ei. Mereu întrebători și însetați de feminitatea ei, cu un joc al urmăririi, pierderii și regăsirii, sunt mereu mai vii și mai plini de iubire. Când ea greșește, îi aruncă o privire ce-o transformă pe ea în omul mic, care eșuează în detrimentul încercării de a atinge perfecțiunea. Și atunci, orgoliul lui -pur masculin- este hrănit cu fructul reușitei și în timp ce ea se simte învinsă, sufletul îi e încununat de gloria de a-l avea aproape pe el. Poate că au fost creați unul pentru celălalt. Puterea lui salvează slăbiciunea ei, în timp ce ușurința mișcărilor dânsei și trupu-i firav îl atrag și pe el în mrejele senzualității.
      Eu îi privesc și nu îmi pot lua ochii de la ei. Împreună, parcă strălucesc și întreg Universul este acum la picioarele lor. În mine se naște un sentiment contradictoriu de iubire și ură. Iar frumusețea lor  îmi îngăduie să zâmbesc, deși mi-e zâmbetul amar.
     E timpul să merg mai departe. Am fost destul un intrus în lumea iubirii lor. Îi las în urma mea și îi păstrez cu mine în gând. Nu aș putea să-i eliberez pe deplin când fericirea mea e cumva legată de zâmbetul lor.

Gând aspru

Te-a împietrit cumva chemarea

Acelui gând de neființă

Și pentru-o clipă-ți fu uitarea

Umilă, grea, dulce dorință.

Nici tu nu știi ce te așteaptă. 

De-i un drum nou, de e nimic,

Nu știi de soarta-ți fuse dreaptă;

Vezi cerul mare; te simți mic...

Te vezi copil, adult și iată

Imaginile din trecut

Ți se arată ca o poartă

Spre ce ai fost, ce ai avut.

Momente grele, clipe-amare;

Acum sunt toate-o amintire.

Rămân în mintea ta...și doare

Acest gând aspru de pieire.

Egali?

   
      Care sunt lucrurile care conferă cuiva superioritate? Ce principii morale deține omul superior? Ce face pe cineva mai -bun- decât ființa ta, sau mai puțin -bun-?
      Obișnuiam să cred în existența unui nivel real, un nivel la care ne aflăm toți, mai mult sau mai puțin conștienți. Dar oamenii importanți din viața ta, te plasează la un nivel inferior lor, deși, fără să spună asta prin cuvinte, ci printr-o tăcere, o reacție care confirmă mai viu decât orice cuvânt. Atunci te întrebi care este sursa superiorității lor, cea la care tu nu poți accede fie din neputință, fie din lipsa unei dorințe în acest sens. Și deci în lume există morale de sclavi și de stăpâni. Ideile acestora devin din ce în ce mai proeminente odată cu trecerea timpului. Nu m-am considerat niciodată superioară cuiva. Pot fi mai bună într-o privință și mult mai slabă în alte trei. Dar nici nu am apreciat ipostaza omului inferior, lipsit de apărare și potențial. Le cer scuze celor care, -superiori- fiind, mi-au permis existența în preajma lor și le mulțumesc că mi-au arătat că, spre rușinea neștiinței mele, nu există relații în care oamenii sunt egali (așa cum se întâmplă în mod natural), ci doar cele bazate pe diferențe și morala superiorității. 
     Revin totuși și mă întreb pe mine, din lipsa unui interlocutor, ce conferă această superioritate? Și, deși mă feresc să spun asta, afirm că puterea/frumusețea fizică sau un limbaj amenințător nu conferă superioritate, cel puțin nu și în viziunea mea, ci doar dă dovada faptului că unii profită de slăbiciunea altora, ajungând astfel să atingă o superioritate falsă. Deci, există oare oamenii cu adevărat superiori, sau doar cei care, cu puțin noroc, au fost înzestrați din unele puncte de vedere( și nu din toate) cu ceva mai mult și au transformat acest fapt într-o existență pe care ei o percep ca fiind superioară...
     Poate există chiar o astfel de ierarhie, în care unii oameni ar trebui respectați și tratați într-o manieră specială, pur și simplu pentru că...(încă nu știu sigur pentru ce, dar promit ca voi împărtăși acest lucru atunci când îmi va fi dat să aflu)

Ispita zeilor- Mrejele feminităţii

Dintre îngerii cu care

Te-am asemănat cândva,

Numai unul mai trăieşte

Şi-i ascuns în umbra ta.

Cielalţi când s-au stins se pare

Că s-au agăţat de-un nor.

Ţi-au dat ţie moştenire

Toată frumuseţea lor.

Tu, stăpână şi regină, 

M-ai lăsat să te iubesc.

M-ai făcut să-mi uit destinul;

Ai vrut doar să te hrănesc.

De la mine-ai luat iubirea

Şi doi ochi căprui, cuminţi.

Nu ţi-a fost o clipă teamă

Să mă farmeci, să mă minţi.

Milă-mi e de cei ce-n urma-mi

Vor dormi la pieptul tău, 

C-ai să-i storci de fericire

Şi-ai să-i schimbi, cumva, în rău.

Ai să fii mereu crăiasă!

De la alţii ai să iei

Şi-ai să te clădeşti pe tine:

O ispită pentru zei.

Aripi frânte

       Într-o lume în care îngerilor le-au fost retezate aripile, el s-a izolat, mai mult sau mai puțin conștient. într-o casă a viselor, un loc în care imposibilul devine posibil, iar iluziile s-au îmbrăcat în hainele realității părând ca desprinse din viață. Acolo, aripile lui sunt întregi și emană o strălucire paradisiacă în fața căreia și norii se dau înlături. Ochii lui nu cunosc privirea minciunii, iar mâinile-i descriu, prin gesturi fine, inocența. A decis să trăiască liber, ca într-o stare apropiată de primordial, cunoscând însă orice lege nescrisă a naturii umane ce se vrea aproape de perfecțiune. Chipul i-a fost adesea brăzdat de lacrimi, căci, văzător fiind, a fost martorul tăcut ce nu avea forța de a schimba destine, iar sufletul curat nu putea suporta realitatea. A fost pentru sine vânzător și cumpărător în același timp, iar obiectul ciudatului negoț nu a fost altul decât idealul irealizabil. Realitatea l-a privit din umbră și ca un infractor, egoist de altfel, i-a furat puterea de a mai visa.  
        Acum și aripile lui sunt frânte , dar cu o putere venită parcă de nicăieri, izbutesc să mai crească puțin spre a putea fi frânte din nou. Orice forțare devine zadarnică, dar lupta renaște mai aprigă decât a fost oricând, chiar și cu prețul bătăilor inimii ce refuză să trăiască precum un sclav al ideilor meschine ce o înconjoară. 
        Sfârșitul îl aduce mai aproape pas cu pas, iar întrebarea ce prinde contur pe buzele lui și a celor ce se hrănesc cu îndârjirea lui e una pe cât de simplă în aparență, pe atât de amplă în esență: Se merită?

S-a stins iubirea

 Vroiam să îți declar iubire,

Să te sărut, să te-nfășor

Într-un vârtej de fericire, 

De dragoste și puțin dor.

N-aveam putere să-ți vorbesc

Și te priveam din depărtare.

Mi se părea că e firesc

Să mă ascund, chiar dacă doare.

În timp, mi s-a mai stins iubirea

Și să te uit am încercat.

Și nu m-am mai pierdut cu firea

Și să mai plâng, am încetat.

Când nostalgia mă cuprinde, 

Mi-aduc aminte și în gând,

Îmi spun că nu se mai aprinde

Iubirea ce-am trăit, sperând.

Un  joc al sorții pare-acum,

Și chiar o pură întâmplare.

Eu te-am iubit și-acum e scrum

Iubirea ce-mi părea prea mare.

Renaștere

Mi s-a șters cumva durerea.
M-am găsit pe-un drum ciudat
Și mi-a revenit puterea;
Cu destinul m-am luptat.

Renăscut-am din iubire,
Din a vântului suflare.
Și cred iar în fericire
Și m-avânt iar în visare.

Nu e nimeni să mai stingă
Dulcea mea lumină vie;
Nici nu poate să mă frângă,
Nici secretul nu mi-l știe.

Te-a luat destinul

Mi te-a luat destinul și nu te-a mai adus.

Te-a pus la loc de cinste, departe și prea sus.

Nu mai rostesc cuvinte, nici lacrimi nu mai am.

Cum te-am iubit pe tine, că pot, nici nu credeam.

Dar mai găsesc speranță, putere să zâmbesc,

Chiar de mă pierd în lipsa-ți, mă chinui să trăiesc!

Privirea mi-e pierdută. Te caută într-una.

Dar Cerul îți e casă, iar mamă îți e Luna.

Și mă ridic spre tine, numai în gând acum.

Mai am puțin din viață, mai am mai mult din drum.

Pierdut în mare

Sărută valurile țărmul și tu rămâi ca adormit,
Visând la frumusețea vieții în care tu vei fi iubit.
În altă lume ți-e destinul și într-un timp necunoscut,
Acolo ți-e și fericirea ce ți-o dorești atât de mult.

Te-arunci senin în vraja mării, te lași purtat de al ei joc
Și-ți pare totul o minune...Și nu mai simți nimic, deloc.
Ți-e sufletul deasupra dânsei și vântul limpede te poartă
Spre un destin din alte gânduri, spre nicăieri, spre altă soartă.

La mal lumea îți plânge trupul; tu le zâmbești în al tău zbor. 
S-or împăca ei cu durerea... Și or uita chiar și de dor.
Îți pare rău doar de iertarea ce n-ai cerut-o nimănui...
Dar asta ție-ți fu chemarea și n-ai avut cui să îi spui..

And She is Me

She loves your smile, she loves your hair.
But she is here and you're there.
And when you're sad she wants to be
That little hope that you can see.

You don't know her, but who's to blame?
She has a name, but not the fame.
She just can't tell you.. She loves you!
She is me. And that's the truth...

Nu te mai știu, nu mă mai știi

Nu te mai știu, nu mă mai știi,
Eu nu mai vin, tu nu mai vii.
Suntem străini pe-un drum uitat.
Eu am plecat. Tu ai plecat.

Eu te-am iubit, tu m-ai iubit.
Eu te-am dorit, tu m-ai dorit.
Nu e nimic  neînțeles.
Eu am ales, tu ai ales.

Eu am iertat, tu ai iertat.
Nu te-am uitat, nu m-ai uitat.
Și în trecut nu am rămas.
Mai fac un pas, mai faci un pas.

De ce tocmai când mă sting?...

Draga mea, cu chip din lună,

Îmi e teamă să-ți vorbesc.

Dar te-aș lua, ușor, de mână

Și ți-aș spune: Te iubesc!

Dar tu, firavă femeie,

S-ar putea să mă respingi,

Făr' să vezi acea scânteie

Ce se naște când m-atingi.

Mult prea firavă-i suflarea

Și-aș putea oricând să pier.

Însă tu-mi ești mângâierea

Și puterea să mai sper.

Trupul tău ca din petale,

Mă îmbie să-l ating.

De ce mi-ai ieșit în cale?

De ce tocmai când mă sting?...

Draga mea, pura-mi iubire,

Suvenir ți-o voi lăsa.

Eu nu cred în nemurire.

Cred  în frumusețea ta!

De-atâtea ori

De-atâtea ori ți-am spus să vii
Și tot de-atâtea ne-am certat.
Am vrut aproape, tu, să-mi fii.
De-atâtea ori te-am alungat...

De-atâtea ori ți-am plâns durerea
Și tot de-atâtea te-am rănit.
Însă doar tu-mi erai puterea.
De-atâtea ori ai suferit...

De-atâtea ori ți-am dat otravă
Și tot de-atâtea m-ai salvat.
Puteai să mă arunci în lavă.
De-atâtea ori tu m-ai păstrat. 

De-atâtea ori ți-am greșit ție
Și tot de-atâtea te-am mințit.
Nu ți-a fost teamă precum mie.
De-atâtea ori tu m-ai iubit.

De-atâtea ori tu m-ai iertat
Și tot de-atâtea ți-am greșit. 
Acum se pare c-ai plecat.
De-atâtea ori...Dar s-a sfârșit.

Teama și viață

     Poate e cea mai rece iarnă de până acum... Sau poate că până acum nu am simțit la fel frigul... Viața nu este altceva decât momente, lacrimi și zâmbete. Și știu că este acolo. Știu că mă așteaptă. Mereu a fost acolo. Mereu m-a așteptat.
     Nu am certitudinea asupra momentului întâlnirii, dar atunci când va fi timpul aș vrea să fi făcut tot ce mi-am dorit. Și deci, mă întreb, dacă aș ști cât mai am de trăit, ce aș face? Cum de am ajuns la această întrebare? E simplu. Am aflat povestea ei. Iar ea se apropia de marele final. Nu mai avea mult timp și deci și-a făcut o listă a lucrurilor pe care TREBUIE să le facă până atunci. Eu însămi am o listă a mea. Și o am de ceva vreme... Ea știa cât mai are de trăit. Eu nu știam atunci și nu știu nici acum. Dar totuși lista mea există. Poate undeva, în adâncul sufletului, mi-e teamă de ce va fi, dar mai ales de cât de repede ar putea să vină acea clipă.
    Și deci, dacă aș afla că în curând e timpul să mă despart de lume, care ar fi prioritățile mele? Am sute și mii de lucruri pe care aș vrea să le aduc la realitatea existenței lor. Unele sunt neînsemnate poate, altele sunt esențiale. A trecut atât de mult timp pe lângă mine, iar de pe lista mea nu am reușit să tai mai nimic. Mi-e teamă de nefericirea ce mă pândește și mă îmbrățișează de parcă ar vrea să îmi arate că e mereu aici, în lumea mea. Îmi doresc atât de multe lucruri și nici măcar unul din ele nu este imposibil. Dar totuși continui să mă lovesc de ziduri- de  cele ale societății și uneori chiar de ale mele. Dar poate nu este încă timpul să dărâm zidurile și de aceea nu găsesc forța de care am nevoie. Și dacă acea putere o voi găsi prea târziu? Cele mai frumoase lucruri în viață de obicei nu sunt ieftine. Prețul lor e uneori mult prea greu de suportat. Dar aș plăti pentru ele cu însăși viața, fiindcă doar ele mi-ar da certitudinea faptului că am trăit.
     Iarna asta e cea mai rece de până acum. S-a pierdut din ea căldura sufletelor. S-a pierdut...Nici speranțele nu mă mai încălzesc, iar oamenii mă îngheață  într-un mod inexplicabil. Mi-e frig. Am nevoie de căldură pentru a dezgheța clipe, ca mai apoi să le pot trăi.
     Acum simt totul diferit. Mai puternic, mai intens, mai înfricoșător. E plăcut să fii copil, să crezi în posibilități multiple, să nu cunoști și să nu te temi de real. Acum, prin ochii mei, lumea se vede altfel. Și vreau să plâng, să rad, să sufăr, să zâmbesc. Vreau momente, deci vreau să simt că viața în curge prin vene. Regret deja prea multe... Regret că am un caracter infect de curat, că m-am oprit din a greși când frumusețea vieții stă uneori în greșeli, că am ascultat vocile lor când doar o singură voce ar fi trebuit să-mi fie lege... Regret atât de multe. Și doar acum îmi dau seamă de cât de multe am pierdut... Am prea puține momente care să mă plaseze pe mine, pentru mine, în centrul Universului. Am trăit prea puțin și am supraviețuit prea mult. Pe lista dorințelor mele mai aștern azi câteva. Mai am timp. Poate mai mult, sau poate mai puțin. Dar mai am!
    E acolo. Mereu a fost. Mă privește sfidător. Mă lasă să înțeleg că mai am mult de regretat, dar am dreptul la viață și mai ales la fericire. Doar teama pe care mi-o inspiră mă face să mai trăiesc. Și din frică aceasta am să învăț să câștig, ca atunci când ne vom întâlni, să pot să uit de regrete și să mă bucur că am trăit, că am cunoscut momentele ce m-au ținut în viață.

Ucide!

Ucide tot ce-ți iese-n cale,
Că tu știi numai să ucizi!
Și n-ai regrete, nu te doare
De vezi chiar îngeri suferinzi.

Ucide vise și speranțe,
Destine să ucizi de vrei!
Creează sumbrele instanțe
A vieților ce-ai să le iei.

Ucide-mă de vrei să tai
Lumina ochilor ce-s stinși!
Eu n-am regrete. Tu să n-ai!
Tu ucizi tot! Tot ce atingi...

Așteptare

       Mă simt ca într-o sală de așteptare. Sunt mulți în jurul meu care vin, sunt mulți care pleacă si mai sunt și cei care, asemeni mie, așteaptă. De câte ori se ivește un tren, se ridică priviri, oameni pleacă zâmbind sau plângând, iar alții vin, măcinați de dor și cu gândul că în scurt timp și așteptarea lor se va sfârși.
      Eu rămân. Îmi spun să mai aștept încă puțin-și poate trenul meu va sosi și el. Și mai aștept preț de o secundă, o zi, o lună, un an. Dar trenul meu? Trenul meu nu mai vine? Și încep să întreb în juru-mi dacă nu cumva a văzut cineva trenul meu. Mi se spune doar să mai aștept. Va veni și el curând...
     Mai aștept. Mai este timp. Și totuși, ce aștept eu? Pe cine sau ce îmi doresc să apară? Acum nu știu, dar poate că îmi voi da seama atunci când va ajunge la mine.
    Între timp, mă așez la loc în mulțime, cu privirea-mi pierdută, cu chipul șters și măcinat de timp ce lasă să se citească pe el cum că am uitat să mai trăiesc, să mai simt, să mai fiu. Pereții sălii de așteptare mă strâng de parcă vor să transforme încăperea într-un loc al sfârșitului. Mă fac să îmi fie teamă că trenul meu are întârziere și poate că atunci când va sosi eu voi fi deja cenușă purtată de vânt, un suflet ce și-a îmbrățișat umanul sfârșit.
    Dar dacă trenul meu a sosit deja? Dacă ceea ce așteptam a coborât de mult, mă caută și nu mă găsește, mă strigă și eu nu aud?... Și dacă nici nu a venit sau dacă a trecut pe lângă mine fără să știe că am cerșit prezența-i și-am așteptat atât să apară...
    Am să mai aștept. Chiar de o fi să aștept o viață fără să vină, chiar dacă această așteptare mă va ucide încet și sigur. Am să-mi aștept iubirea, zâmbetul, dragostea, fericirea. Am să aștept să sosească în gară și trenul meu. Iar dacă va veni, voi sări peste celelalte linii, cu riscul de a se ivi un alt tren care să mă ia în drumul său nefast spre nimicul din care am apărut cândva.
    Aștept...Și încă mai aștept...Și aștept...

Să lăsăm uitării

Hai să lăsăm uitării tot ce-a fost cândva.

Ești trista amintire ce-o pierd în urma mea.

O să pășesc din nou, însă mult mai grăbită,

Spre lumea mea uitată, spre lumea-mi părăsită.

Aș vrea să scap de tine, chiar de ești umba mea.

M-ascund. Alerg departe. Tu ești în urma mea.

Am să m-arunc în noapte, când tu nu mai respiri

Și-am să te chem în șoapte, cu dor, să mă inspiri.

Te-am pierdut cumva, cândva...

     Te-am pierdut cumva, cândva. N-aș putea să-ți spun unde și când, fiindcă nici eu nu mi-am dat seama atunci. N-aș putea să spun nici ce sau cine ești. Nici acest lucru nu îl știu. Defapt, nu știu despre tine prea multe. Știu doar că te-am pierdut. Simt asta în fiecare clipă! Simt că nu ești aici... Îți simt cumva- într-un mod ciudat, ușor confuz și intrigant- lipsa...
     Îmi pun întrebări fiindcă vreau să aflu cine sau ce ești de ai dat naștere atâtor lacrimi. Dar eu am pierdut în trecerea vremii atât de multe... De unde să știu acum care sau cine să fi fost tu, când te-am pierdut și care să fi fost locul în care ale noastre drumuri s-au separat? Nu știu... Sau poate că undeva, în adâncul inimii, știu prea bine acest lucru, dar sunt oarbă și oricât aș încerca nu aș putea să zăresc adevărul. Dar poate îmi e teamă să recunosc, să aflu, poate eu te-am alungat, poate am greșit cumplit și nu te mai merit și de aceea m-ai părăsit, poate mi-am dorit să te pierd și ai aflat cumva sau mi te-au luat de lângă mine cei ce știau că asta îmi doresc, poate nu mi-am dat seama că încep să pășesc singură decât prea târziu.
     Poate, poate, poate... Cert este că te-am pierdut. Și odată cu tine, mi-am pierdut liniștea. De atunci te caut mereu, fără să știu ce caut, dacă ar trebui să te caut sau așa e mai bine, dacă te voi găsi vreodată, dacă te merit, dacă mai am nevoie de tine, dacă pot trăi fără tine, dacă te mai vreau, dacă locul tău e în preajma mea, dacă pot trăi fără tine, dacă prezența ta naște mai multe lacrimi decât absența-ți, dacă...Dar te caut continuu... M-am obișnuit să fac asta sau poate că inima e cea care îmi spune să nu mă opresc.
     Te-am pierdut cumva, cândva și-mi pare rău! Acum însă te caut. Dacă nu te voi găsi, voi răsfira prin lume cuvinte care să te facă să afli că te-am căutat și încă te mai caut. Iar dacă al meu efort va fi în zadar, te rog să mă cauți acolo unde știi că m-ai lăsat, fiindcă odată ajuns ăn acel loc, toate drumurile te vor aduce la mine. Și sper că de eu nu voi reuși, mă vei găsi tu pe mine, cea ce te-am pierdut cumva, cândva.

Crezând în oameni

     Am auzit de atât de multe ori oameni care spun că nu e bine să crezi în oameni... Dar eu, eu iubesc oameni și obișnuiesc să-mi caut casa în preajma lor și, de ce nu, în sufletul lor.
     Poate că aveau dreptate. Aveau dreptate toți cei care spuneau să nu crezi în oameni... Fără să îmi dau seama, am cunoscut trădarea. M-am lăsat îmbrăcată în vorbe și m-am amăgit cu căldura lor. Dar faptele sunt cele care grăiesc adevărul. Încrederea pe care credeai că o merită, ajunge într-o clipă să fie fără folos, aruncată într-o uitare profundă prin prisma regretului dăruirii ei. Oamenii te dezamăgesc atât de repede și cum nimic în astă lume nu o poate face. Îți provoacă răni adânci ce se acoperă în timp, dar a căror cicatrici au grijă să îți amintească în mod constant că, în ciuda dorinței tale de a uita, acele clipe au fost realitate și nu vis. Ai trăit în ele fie fericire, fie tristețe și într-un colț de suflet se vor ascunde cu grijă ca la momentul oportun să-ți zâmbească dulce sau ironic. Oamenii mint. Dar mint frumos astfel încât tu să crezi așazisul adevăr.Și când îți dai seama, e mult prea târziu ca tu să mai poți schimba ceva.Oamenii caută oportunități, momentul oportun pentru ei. În fața tuturor lucrurilor este pus sinele și ceea ce le oferă mai mult.
     Eu am crezut în oameni, în cuvinte, în iluzii. Adevărul m-a lovit, m-a pus la pământ. Acum încerc să mă ridic și mă cert aspru pentru naivitatea mea. Pretențiile-mi la maturitate s-au spulberat într-o secundă când am realizat cât de ușor gust din neadevăr. Și pentru greșeala mea, sunt singura care merită să plătească. Și plătesc. Doar că nu m-aș fi așteptat ca prețul să fie atât de scump.
    Obișnuiesc să regret deciziile pe care le iau. Acum regret. Poate voi învăța, în timp, să nu mai cred la fel de mult în oameni, când singurul om în care trebuie să cred sunt chiar eu.

Dac-ai ști

Dac-ai ști cum plânge Cerul

Și te-ai duce să-l alini,

Eu aș fi singur pe lume

Și-aș păși pe-un drum de spini.

Dac-ai ști cine-i durerea

Și de ce mi te-a adus,

N-ai mai  căuta răspunsuri,

Ci ai sta unde te-a pus.

Dac-ai ști ce simte omul

Cand e singur, singurel,

Tu te-ai duce după dânsul

Și-ai sta tocmai lângă el.

Dac-ai ști unde-i norocul

Și de ce nu te-a găsit,

Cerceta-ai lumea toată

Ca să fii tu fericit.

Dac-ai ști ce e iubirea

Și-ai simți ce simt și eu,

Ai lăsa și tot și toate

Și-ai sta lângă pieptul meu.

Si totusi suntem cumva aceeasi

    Si totusi suntem la fel... Sentimentele sunt aceleasi pentru toti. Se nasc in diverse circumstante dar te cuprind fara sa iti dea o sansa de scapare.

    Iata-ma acum cu ei. Ii cunosc si nici nu stiu cine sunt. Dar ei impreuna sunt un singur suflet. E poate pentru prima data cand se vad si parca se cunosc de o intreaga viata. Vorbesc aceeasi limba,limba lor... Nu sunt multi cei care ii inteleg, iar eu m-am ascuns timida printre ei. Ii iubesc!  Pentru ei, muzica vorbeste!
     Feminitatea ei a atinge paroxismul tocmai prin glasul masculin pe care il aduce cumva intr un plan principal. Iar ei, ei nu se mai pot satura de vocea ei si o sorb fara sat de par ca fiecare clipa ar fi ultima in asta lume. Iar eu, eu m-am retras intr un colt, constienta fiind de faptul ca in lumea lor nu pot fi decat un intrus. Pentru ei vorbeste muzica,ea e limba lor, regina in fata careia ridica un frumos palat in zidurile caruia o chitara isi gaseste universul. Ei traiesc muzica.. Efectiv, ii iubesc! 

     Unde e vocea mea? Vreau sa pot vorbi cu ei fiindca ii inteleg poate mai bine decat pe mine...dar ei nu ma inteleg. 

      El s-a indragostit! S-a indragostit de vocea ei, de trupul firav care emana o putere ce l fascineaza. Cuvintele i sunt de prisos, dar chitara ii e graiul articulat. As vrea sa il intreb ce e in mintea lui, sau mai bine zis in suflet. Mi e teama ca nu ar gasi un raspuns fiindca ceea ce se simte e atat de greu de exprimat. Eu ajung sa ii iubesc pe toti 3. Ei sunt doar unul!!! Pe chipul lor zace chinul omului fericit! Pe chipul meu se ascunde un zambet sters din teama de a nu i deranja in vreun fel!

       E de ajuns sa ii privesti in ochi si vei intelege ca orice ai face nu ii vei putea scoate din universul lor sunt inconjurati de pereti impenetrabili. Poate doar inima poate trece prin acesti pereti...

       Lumea artistilor e singura in care mi as dori sa mi port pasii. Doar ei ma pot invata cum sentimentele pot fi pecetea vietii, cum pasiunea se piate transforma in viata in sine si cum insasi viata poate fi un suflet cuprins de lumina sunetului impletit cu trairea a ceea ce exprima un simplu cuvant. 

Cine are urechi, sa auda! Si cine are suflet sa simta!

Nu te urăsc, ci-ți mulțumesc!

Cum mă-nspăimânt-a ta privire

Și vocea ta cum mă doboară...

Nu-i nimeni, jur, din astă lume,

Ca tine nu-i! Nu mă-nfioară!

Și glasul tău ușor mă frânge,

Prezența ta-mi sârnește chinul

De parcă ești în al meu sânge

Și te comporți precum veninul.

Dar tu m-ai întărit pe mine!

Îți sunt datoare cu ce sunt!

Nu m-ai lăsat să-mi fie bine,

Ci dat mi-ai greul pe Pământ.

Nu te condam și nu-ți cer milă.

Nici îndurarea nu m-ajută!

Îți mulțumesc că din copilă

M-ai făcut om în lumea cruntă.

Și țin la tine ca la suflet!

Și sufletul ți-e prețios,

Când din al meu chiar amplu urlet,

Tu n-ai găsit nici un folos...

Ți-oi mulțumi cumva vreodată!

De-aș ști doar cum să-ți mulțumesc...

Și nu m-ar crede lumea toată

Că nu t-urăsc, ci te iubesc!

Atunci eu nu îmi mai doresc nimic...

        E târziu, îmi e frig și mă cumprinde o stranie indiferență de care încep să mă tem.
        Se spune că lucrurile pe care le dorim atât de mult -încât orice sacrificiu ar fi prea mic- nu vor face cunoștință cu noi și tocmai pentru că le vrem, le cerșim și le implorăm cu atât de multă tărie și ardoare. Atunci eu nu îmi mai doresc nimic. Nu îmi mai doresc nici fericire, nici iubire. Nu mai vărs lacrimi reci sau calde, nu-mi mai las sufletul să plângă și nu mă mai cert cu Cerul pentru nimeni și nimic! Refuz să îmi mai pese, refuz să mai implor și să mă mai zbat căutându-mi zâmbetul. Așa poate se va oferi norocul să mă găsească singur și să rămână chiar și pentru puțin în lumea mea. Îmi va aduce poate doi ochi căprui a căror lumină eu să fiu, două brațe puternice în strânsoarea cărora să simt că nimic nu mă poate atinge, o inimă care să-mi șoptească prin bătăile ei ample și tăcute că fericirea m-a găsit și m-a luat captivă fără voia mea.
      M-am decis să sting ușor orice urmă a dorințelor nebune ce-mi sfarmă trupul și mintea trimițându-mă spre agonie, cu pașii siguri, dorințe ce-mi pun înaintea ochilor misterul a ceea ce va fi. Nu mai cer nimic fiindcă mă simt cuprinsă de oboseala cruntă ce s-a născut din prea multe rugăciuni ce n-au fost auzite, din prea mult regret și prea multe așteptări. Este timpul să las destinul să-și joace cărțile pe care, fără voia mea, s-a strecurat si ființa-mi. 
     Renunț să mai lupt în jocul în care eu sunt pionul pierzător, pionul care așteaptă atât de mult să atingă linia victoriei încăt se împiedică la ultimul pas tocmai pentru că își dorește prea mult. Eu nu îmi mai cer nimic și mă oblig să învăț tainele momentului, să cunosc surpriza, neașteptatul fiindcă dezamăgirea doare mai mult decât indiferența și neșansa.
     Nu-mi mai doresc nimic! Mă aude careva??? Nu îmi mai doresc nimic...

Viața ne desparte

Mă doare fără tine...

Mă doare lipsa ta.

Te vreau să fii cu mine,

Te vreau în lumea mea.

Dar timpul a trecut

Și tu te-ai dus departe.

Mă doare și-a durut

Că viața ne desparte.

Te caut cu privirea, 

Cu inima te simt.

Tu ți-ai găsit pieirea,

Dar eu tot mă mai mint.

Și unde ești tu oare?

De ce mi te-a luat?

Nu știe că mă doare?

Mă doare c-ai plecat...

Să ai grijă de tine, 

Să ai grijă de-ai tăi!

Nu știm ce va fi mâine, 

De vom fi buni sau răi...

Tu Cerul ni-l deschide,

La tine ne așteaptă

Și ochii mi-oi închide

În lumea cea nedreaptă.

Și nici nu știu cum trece timpul și nici nu știu unde-ai ajuns. Eu știu doar ca mi-e dor de tine și nu-mi explic de ce te-ai dus...

În spatele ochilor stinși

     Recunosc! Mi-a fost atât de teamă de tine... Tu ești un om de piatră și din spini. Mi-e greu să te clintesc, să te lovesc sau să te dobor și de mă apropii de tine să te îmbrățișez încep a sângera. Tu mă respingi atât de puternic încât îmi e teamă de tine, îmi e teamă de cuvintele tale, de privirea ta...

    Te-ai închis într-o lume doar a ta. Afișezi putere și inspiri teamă. Ai reușit să câștigi respect. Ai uitat însă că oamenii se mai hrănesc și cu iubire, cu iubirea ce o oferă și o primesc. Te-ai obișnuit să crezi că ceea ce ne-ai lăsat să vedem este adevărul. Dar fiecare om are o mască, mai transparentă sau nu, iar tu ai masca ta. Te-am găsit în spatele ei, în spatele sprâncenelor încruntate, a replicilor aspre care deși cer răspuns, nu-l vor primi. Te-am găsit pe tine, omul din spatele vocii sobre, ochilor stinși, buzelor arcuite atât de profund spre bărbie. Credeam că sufletul tău este vid, că sentimentele ți-au fost furate pe rând în trecerea timpului, că ești ceea ce eu numesc un om gol, mecanizat. Și într-o clipă m-ai făcut să zâmbesc, să te descopăr pe tine, cea ce nu-mi închipuiam că (mai) ești, m-ai făcut să te iubesc! 

    Îți mulțumesc din suflet pentru că m-ai lăsat să te cunosc, pentru că mi-ai arătat cine ești și ce ești. Nu te mai pot asemăna nici cu piatra nici cu spinul când simt nevoia să te strâng în brațe. Iar ochii tăi, ei sunt cei ce mi-au arătat umanul ce părea să lipsească. Uscați și lipsiți de fericire, iată-i acum în jocul lacrimilor strălucind umezi și vii. Plângi și zâmbești, regreți și privești spre ce va fi. Ai câștigat respect. Acum însă, îți dăruiesc admirație și iubire. Te rog să ții minte că nu poți să decazi dacă îți deschizi sufletul, ci doar să dovedești lumii că meriți atât de mult... Deschide-te precum o carte și lasă-te citită! Ai atât de multe de oferit...Și deci, frumusețea chipului tău nu e altceva decât o oglindire a frumosului tău suflet. În ciuda anilor ce au trecut, mai ai un singur lucru de învățat: să te lași iubită! 

    Îți mulțumesc pentru faptul că mi te-ai arătat! Oh, Doamne...Ce o fi oare sub măștile ce le văd zi de zi? Ceva îmi spune să caut în esență și nu în aparență...

   

Am uitat oare? Dar timp, timp mai avem?

      E liniște. Poate că e însă prea multă liniște. Aș vrea să aud ceva, să simt că în jurul meu există viață, există oameni, există și copii. Dar nimic... Este doar o liniște cumplită ce mă scoate din minți și mă face să țip cu glasul mut al sufletului, să cer în disperarea gândurilor să aud un simplu glas.

     Îmi spun sec: poate că am uitat -să mai fim-... Mi-e teamă că am uitat să mai trăim. Noi, oamenii, că despre noi este vorba acum, ne transformăm încet dar sigur în niște sclavi ai acestei lumi, lume condusă de, prin și pentru bani. Începem să ne robotizăm, să uităm de sentimente și de lucrurile care ne fac pe noi cu adevărat fericiți. Ne e teamă parcă să mai zâmbim și asta pentru că a zâmbi presupune un ragaz, câteva clipe doar pentru tine și sufletul tău, clipe în care nu produci nimic palpabil ci îți hrănești inima și-i arăți minții că portițele spre frumos încă mai există.

     Noi, cei din prezent și aproape sigur și cei din viitor, suntem din oarecare motiv/ motive extrem de grăbiți. Alergăm continuu de parcă ne este teamă să ne oprim. Eu mă găsesc acum singură, făcând un lucru care pentru mulți este sau a devenit străin: îmi port pașii într-o plimbare leneșă prin oraș. Și privesc. În stânga mea este o stradă. Mașini multe și șoferi turbați de o grabă cumplită pe care mă străduiesc să o înțeleg. Îmi spun că zidurile și clădirile nu au picioare să fugă, că un om care își dorește să te (re)vadă, te așteaptă, dacă iubești punctualitatea, ai grijă să pleci mai devreme, dacă îți e sortit să ajungi undeva, o să ajungi fie mai devreme, fie mai târziu și alte alte chestii de acest gen. Mă desprinde rapid din lumea gândurilor un claxonat insistent și o voce masculină ce i se adresează într-o manieră vulgară ( deci prin niște cuvinte pe care nu aș vrea să le reproduc) unei doamne care-și conducea micuța-i mașină crem, în limitele legale, fără să pară că accelerație este partea din mașină pe care o cunoaște cel mai bine. Deci domnul era grăbit( sau foarte grăbit).În rest( făcând abstracție de zgomotul de pe șosea) liniște și pace. Nimeni nu spune nimic. Mă simt de parcă prin prejma mea sunt numai spirite pierdute într-o lume ce le sperie, iar eu se face că le pot vedea însă de auzit nici vorbă. Și oamenii merg, pășesc-spre cine știe unde- fără a schița măcar un gest, un singur gest care să mă facă să cred că trăiesc, că au sentimente, că simt!

     Nu se mai aud nici glasurile de copii, iar tinerii au dispărut în pub-uri. E deprimant... E prea multă liniște. Cred ăsta este unul din motivele pentru care cel mai de temut lucru mi se pare singurătatea: faptul că nu aud măcar un glas...

     Și deci, ce se întâmplă cu noi? Am uitat oare să mai  să zâmbim, să trăim ( tot ceea ce presupune asta), să credem, să sperăm, să iubim, să fim fericiți? Sau nu mai avem timp să arătam aceste lucruri ci doar să le simțim preț de o secundă după care să revenim în jungla cea de toate zilele... Arătați-mi vă rog oameni fericiți, oameni care încă mai trăiesc și mai arată asta! Lasați-mă să mă hrănesc cu frumusețea existenței lor!!!

Înapoi în copilărie

       Da! În acestă luptă îmi e teamă că nu am reușit să înving. Timpul a fost mai puternic decât mine. Și iată-mă  cuprinsă de regret. Am crescut și am pierdut! Am pierdut frumusețea sufletului acela.
       Poate că este foarte devreme, dar îmi e dor de copilărie. Copiii sunt fericiți! Sunt fericiți când pe cer se sculptează un curcubeu și caută îngerii ce i-au dat naștere. Ei cred în îngeri... Sunt fericiți când văd un simplu fluture ce le dă târcoale și aleargă cuprinși de fiorul acela de parcă ar avea în preajma lor un colț din paradis. Iar noi, noi ce ce am uitat să mai fim copii, încercam să îl alungăm de parcă nu ar fi nimic mai mult decât o muscă. Copiii cred în zâne, în monștri și stele care atunci când cad îți îndeplinesc dorințe. Copiii sunt naivi, nu cunosc imposibilul. Ei nu pot primi un refuz, dar dacă îl aud nu suferă decât o clipă. Ei îți aduc doar fericire și se încarcă atât de natural din fericirea ta. Ei nu cred că zborul nu este pentru oameni și nici că cerul nu poate fi atins de pe pământ. Ei se supără atât de ușor, la fel ca oamenii mari poate. Dar ei știu să ierte, să uite și să meargă mai departe fără resentimente.
     Ce mult aș vrea să pot să mai fiu pentru câteva clipe un simplu copil, lipsit de griji, plin de vise și speranță, naivă și lipsită de răutatea asta ce îmi curge acum prin vene. Nu am nevoie de mult timp, ci doar de câteva clipe în care să redescopăr micile bucurii a căror exisență pare pierdută. Câteva clipe de copilărie într-o lume în care adulții au uitat că au fost și ei cândva copii. Mi-e dor de dulcea simplitate... Și dacă acum simt asta, mai târziu oare ce va fi? Avem atât de multe de învățat de la copii. Fericire? Să o căutăm retrăind copilăria...

Joc și sfârșit

Mă simt ca la final de drum.

Nu pot a merge mai departe.

Îmi spun să nu renunț acum,

Dar nu am cum...nu se mai poate...

Mă storc de ultima-mi putere,

Respir mai greu și mai puțin.

Mă descompune o durere

Și simt că nu o să-mi revin.

Nu imi e frică nici de moarte

Nici de o lume de apoi.

Mi-e frică de singurătate,

De ce-o fi dincolo de noi...

Aceste gânduri ale morții

Le simt acum de parcă-s vii.

Purtat vei fi în voia sorții

Și-ai să te duci, far' să mai vii.

Eu o privesc și-mi este milă..

Se stinge chiar sub ochii mei.

Și-mi spune: Să nu plângi, copilă!

Că toți intrăm în jocul ei...

Eu încă sunt aici...

     Plâng de dorul chipului tău. Îl caut în amintiri și îl găsesc ascuns în regrete, în trecut. Nici nu îmi mai amintesc când ne-am văzut ultima dată. Era parcă în parfumul verii, într-o clipă a splendidului dans dintre Cer și Pământ. Mă îmbrățișai atât de promițător... Credeam că nu aveai să îmi mai dai drumul nici măcar pentru o clipă. Mă îmbătam din parfumul frumuseții tale și mă amăgeam cu nemurirea. Îți sărutam cu foc chipul și tu mă mângâiai cu glasul tău. Precum doi îndrăgostiți, eram doi și mereu unul.
    Acum...acum ești departe. Mi se pare că tu m-ai uitat. Nu mai știi cine sunt? Sau poate adresa mea ți-a devenit necunoscută. Sunt acolo unde m-ai lăsat. Te aștept în fiecare clipă să vii și să mă lași să gust din nou din dulceața ta. Am refuzat să îmi pierd speranța, deși jocul acesta mi se pare lipsit de șansă. Dar am nevoie de tine mai mult ca oricând! Și amintirea chipului tău îmi aduce durerea pe care îmi e atât de teamă să o mai simt... Am nevoie să mă ridici către iubire! Am nevoie de căldura ta să-mi readucă la viața sufletul ce se stinge la plecarea ta.... Îmi e greu fără tine, iar tu, ca un demon al destinului, te-ai ascuns într-un univers cuprins de foc și mă privești pe mine, cea ce mă sfărâm continuu, cea ce mă pierd și sufăr căutându-te pe tine. Răutatea ta atinge paroxismul ca mai apoi să reapari în lumea mea și să-mi redai zâmbetul pierdut.
      Acum am nevoie de tine. Știu că tu ești un călător imposibil de oprit pentru vecie. Dar tot ce îți cer sunt doar câteva clipe alături de tine. Doar câteva îmi vor fi de ajuns să mai trăiesc o vreme. Nu mă lăsa să mă sting cerșind divinității să-ți rătăcească pașii în lumea mea! Nu mă lăsa să-mi trăiesc viața strigându-te pe tine, când locul tău e aici, cu mine! Ești unicul lucru pe care mi-l doresc și doare, doare cumplit să nu te pot avea...
      Unde ești tu, fericire? Cu ce oare ți-am greșit de m-ai uitat? Eu încă sunt aici, te mai aștept o clipă, un ceas, un an, o viață...

Sunt puțini, dar EXISTĂ!!!

       Trupul și mintea mi se pierd într-un joc haotic al gândurilor reci. Mă taie un fior al singurătății și cerul pare să coboare grăbit asupra mea. Îmi e teamă! Încrederea în mine a sabotat știința și a găsit căile teleportării: a dispărut brusc, s-a dus într-un loc necunoscut mie de unde să nu o pot auzi, simți si îmbrățișa. Îmi e greu să îmi port pașii când simt că mă îndreaptă spre nicăieri. Nu mai am habar de ce ar trebui să fac. Singurul lucru de care mă mai simt capabilă este să strig dupa ajutor. Dar vocea nu mă ajută. Deci strig cu vocea inimii și a sufletului ce s-au unit într-un singur glas.
       Poate părea greu de crezut, dar EI mai există încă. Și nu, nu sunt puțini la număr. Sunt numeroși chiar. Câte unul sau doi pentru fiecare. Mai greu e să îi găsești, să îi înveți să creadă în tine, să le dai șansa de a te cunoaște, să îi primești în universul tău, să le dovedești că tu ești cel/cea care îi poate întelege, să li te oferi lor fără ezitare-uitând de tine în favoarea lor-, să le deschizi ușa către cel mai prețios lucru pe care îl poți avea: către sufletul tău. Cine sunt EI? Sunt tot ce contează, sunt singurul lucru de care ai nevoie, sunt îngerii tăi cărora aripile le-au fost retezate întru căderea lor pe Pământ. Sunt sufletul și inima ta, captive într-un alt trup. EI sunt cei ce îți aud chemările când tu, lipsit de putere, nu îi poți striga. EI sunt cei cărora nu trebuie să le dai explicații fiindcă motivele le cunosc atât de bine.EI sunt cei care îți dau aripi pentru ca tu să poți cuceri văzduhul. EI îți simt neliniștea dar  mimează neînțelegerea pentru a te ridica din prăpastia în care tu îți construiești căminul. EI sunt cei cu care râzi până la lacrimi având drept subiect -nimic-. EI sunt cei cărora, într-un moment final, le-ai lăsa totul ca semn al mulțumirii și ai simți că nu ar fi de ajuns. EI sunt cei ce te ridică când disperarea te pune la pământ. EI îți sunt sora/ fratele pe care Dumnezeu i-a trimis să se nască din alt trup ca tu să ai la cine fugi. EI sunt mai mult decât decât aș putea să spun în cuvinte când pentru dânșii nu există decât -supremul absolut-.EI sunt AI TĂI!-cei ce te-ar putea doborî într-o clipă, dar nu fac altceva decât să te ridice.
        Da! Îi am și eu pe EI, am și eu îngerii mei. Oricine îi are. Important este nu doar să îi ai, ci să le cercetezi culoarea aripilor.Caută-i pe cei ce în zbor răspândesc doar frumusețea razelor. Și când i-ai găsit, nu îi mai lăsa să plece, nu-i mai scăpa din ochi ci veghează-i ca un înger, cuprinde-i în aripile tale, pretuiește-i și protejează-i pentru că ei sunt parte din familia ta, sunt parte din sufletul tău.

              Multumesc vouă pentru că sunteți puțini, dar existați!