Iubită mare...

Te-am regăsit, iubită mare,

Exact așa cum te-am lăsat...

Pierdută ești în departare...

Te simt în suflet...apăsat...

Eu m-am întors acum la tine

Și ești ca sufletu-mi pierdut

Și-mi semeni mult; îmi semeni bine.

Ai valuri reci și-un cald sărut.

Și valurile-ți spală țărmul

De lumea ce l-a murdărit

Și ești nervoasă, îți cânți dorul

De ce a fost și ce-ai iubit.

Așa mă simt și eu...Nebună!

Că nu mai știu nici cine sunt

Și îmi lipsește acea mână

Ce mângâia cândva...demult.

Rămâi și-ți cântă nebunia

Și strigă și iubirea mea

Și-ți varsă peste zări mânia

Și redă-mi, astăzi, liniștea.

Pierdut

Te caut și nu te găsesc și nici nu știu de tine.

Când te-ai pierdut, când ai plecat, când ai uitat de mine?

Și visul când l-ai dat uitării și cum de nu ai mai luptat,

Ci te-ai lăsat pradă ușoară pe acel drum întunecat...

Nici zâmbetu-ți nu e pe buze și ochii vii acum s-au stins.

Te-ai transformat în piatra rece și ești acum de neatins.

Mă sperii și îmi este teamă că ai s-alegi un drum greșit,

Că o să-ți pierzi și amintirea și inima-ți ce am iubit.

Ți-aș cere să te-ntorci acasă, dar de acolo ai plecat

Că îți curgeau prea multe lacrimi și chipul îți era pătat.

Îți înțeleg cumva durerea și știu că te-au îngenuncheat

Durerile și neputiința pe care le-ai tot adunat.

Și ai iubit atât de tare...însă iubire n-ai primit..

Te doare sufletul..te doare... De-aceea poate ai fugit.

Când nu ți-au mai rămas prea multe, te rog să-ncerci să-ți amintești

C-aveai cândva mii de motive să lupți, să fii și să trăiești.

Fără sens

Nici nu aș ști ce să îți spun...
Mă-ntrebi și nu am un răspuns.
Nu mai sunt omul cald și bun.
Sau poate e prea bine-ascuns.

Am lăsat timpul să decidă. 
Nu știu nici azi ce a decis.
Speranța poate s-o ucidă.
Pe mine nu m-ar fi atins.

Mi-e teamă că n-au sens acestea.
Nimic nu pare a avea. 
Nici nu mai știu ce simte ea.
Și nici nu știu măcar ce-ar vrea,

Nu sunt cuvinte de-nțeles.
Și nici măcar de ascultat.
Sunt simple vorbe fără sens,
Când timpul, primul, a trădat.

Cum? Cum...

Cum să răspunzi unei chemări,

Ce se aude-n depărtări,

Dar tu n-o poți ajunge?

Și cum să fii în locu-n care

Nu e nimic ceea ce pare,

Fără să știi ce ești?

Cum să te-nchini fără regret

În fața lucrului incert

Ce mâine te ucide?

Cum să arunci un lucru bun

De parcă ai gândi nebun

Când e parte din tine?

Și cum și cum te-am întrebat,

Răspunsul tot nu l-am aflat

Și nici nu cred ca vine.

Doar o siluetă

Nu știu ce ești, de unde vii,

Cât ai de gând să stai în lume,

Nu știu ce crezi și nici ce știi,

Nu știu nici care-i al tău nume.

Dar te-am văzut pășind agale

Și-n urma ta am mers și eu

Fiindcă mergeai ca pe petale

Încet, suav însă nu greu.

Și trupul tău părea că spune

Acea poveste ce-o știam

Cu un copil pierdut în lume

Ce-l căutam și nu-l găseam.

Dar tu avei să dărâmi zidul,

Și să găsești ce se pierduse

Și să rescrii cu grijă rândul

Poveștii ce de mult se duse.

În urma ta plutea parfumul,

Atât de fin, curat și dulce

Încât părea că însuși drumul

Te va urma oriund-te-ai duce.

Și peste umăr m-ai privit

Când m-ai simțit în urma ta.

Nu m-ai certat  ci mi-ai zâmbit

Spunându-mi parcă-a te urma.

Știai că-mi vei rămâne-n minte 

Știai că m-ai schimbat cumva,

Știai fără s-auzi cuvinte

Știai că nu vei fi a mea.

Și cum ai apărut de-odată, 

Tot într-o clipă te-am pierdut.

Mi-ai zdruncinat ființa toată,

Și-n urma ta, am rămas mut.

Acum ești doar o siluetă

În urma căreia am mers.

Dar amintirea ta e certă

Și te așez în orice vers.

Așa cum mai vedeam

Nici nu mai sunt ce-am fost cândva,
Nici visul nu mai e așa,
Așa cum îl visam.

Nici aripi nu mai am să zbor,
Nici lacrimi pentr-un dulce dor
Așa cum mai aveam.

Nici oamenii nu sunt ce-au fost
Nici zâmbetele nu au rost,
Așa cum chiar de credeam.

Nici timpul nu mai trece greu,
Nici soare nu mai e mereu
Așa cum îmi doream.

Nici nu mai e dreptatea bună,
Nici clipele nu se adună
Așa cum le-adunam.

Nici ochii nu-mi mai strălucesc,
Nici vorbele nu mai vorbesc
Așa cum le vorbeam.

Nici cerul nu mai e senin,
Nici chinul  nu mai este chin
Așa cum îl știam.

Nici nu mai e nimic în noi
Nici nu iubim cum iubeați voi
Așa cum mai credeam.

Nici nu mai știm unde-am ajuns
Nici nu știm ce-ar mai fi de spus
Așa cum mai spuneam.

Nici nu mai știm ce vrem acum,
Nici nu știm de-i drumul drum
Așa cum îl știam.

Și nici noi nu suntem ce-am fost,
Ci simple umbre fără rost
Așa cum mai vedeam.

Cunoscând

Mi te dezbrac cu o privire

De răul care te îmbracă

Și rămân mută de uimire

Când văd ce-i dincolo de mască.

Ești mult mai mult decât credeam

Și ochii singurii îmi spun

Că dincolo de ce vedeam

Se-ascunde sufletul tău bun.

Și ceea ce lași să se vadă,

E prea departe de ce ești.

Iar cei ce vor și pot să creadă,

Te înțeleg din vii povești.

Eu te privesc acum străină, 

Dar mai aproape ca oricând.

Și-mi pun pe umeri doar o vină:

Că n-am știut ce ai în gând..

Și-ți cer ca masca ta să fie

Mereu pe chip și-asupra ta

Că nu sunt mulți cei ce-or să știe

Cum să iubească ce-i sub ea.

Și pentru sufletul ce plânge

Un altul va zâmbi hain,

Și eu în brațe te voi strânge

Ca să te fac de ei străin.

Îți pun în palme-a mea credință

Și își promit să fiu cu tine,

Și când căzut în neștiință

Vei cere tot, m-oi da pe mine.

Că dincolo de cer și stele

Mi-am îndreptat șoptit dorința

Să fii ferit de clipe grele

Și să te-ndrume doar voința.

Și când îți vei găsi iubirea

Mă rog, șoptit, să fie una

Ce să-ți aducă fericirea

Aici, acum și-ntotdeauna.

Iar eu voi sta în umbra ta

Și-am să zâmbesc când vei zâmbi

Și-am să privesc sub masca ta,

Să nu te-oprești din a iubi.

Cu demonii

       Este târziu. Sunt singură. Demonii mei m-au găsit. M-au găsit și acum ca și în alte clipe. Poate că știu mereu unde să mă găsească...Poate pentru că sunt mereu acolo. 

       M-au înconjurat. Nu am cum să fug din calea lor. Și mă lovesc. Mă lovesc atât de puternic încât forța lor mă doboară. Mă ridic, îmi șterg lacrimile și îmi țin în frâu durerea. Dar oricât aș încerca să mă mint, doare. Și doare atât de tare... Și-au ales o pradă sigură. Un om măcinat de gânduri, de idealuri ce se sfărâmă sub propriile aspirații, un copil ce a ajuns prea devreme un matur, fiind lipsit de zâmbetele copilăriei. 

       Demonii nu cunosc nici iertarea, nici mila că lor îndurarea le este străină. Trag cu dinții și mă sfâșie, iau tot din mine când nu mai am nimic de dat. Iar eu le zâmbesc. Ce aș putea să fac mai mult? Zâmbetul nu mi-l pot lua. Și nici de suflet nu se pot atinge fiindcă l-am îngrădit cu cele mai frumoase flori, dar care au spini. Și le promit că voi fi aici și data viitoare. Același om și același loc, că eu sunt cea care a ales să lupte și să-i protejeze pe cei cărora le-a permis să locuiască în sufletul de care nimeni nu se poate atinge. 

      Le răspund cu iubire și căldură. Îi las să se hrănească cu ființa mea. Refuză să mă părăsească și îmi aruncă din umbră priviri de foc ce-mi ard inima. Dar eu rezist. Sunt în genunchi, dar sunt încă departe de a îmbrățișa pământul. Mai am în mine o urmă de putere și acel ceva care mă face să  lupt. M-am obișnuit să trăiesc cu demonii mei și am ajuns să îi văd parte din mine. Îi las să mă chinuie știind că nu pot să-i alung. Cândva, au fost și ei îngeri. Dar eu îmi promit să nu ajung ca ei. 

      Mă întreb cât voi mai rezista... Și sper să rezist cât mai mult. Dar dacă mă vor părăsi puterile, voi fi împăcată cu gândul unui război ce l-am purtat pentru cei care chiar contează, iar ei vor fi simțit asta. 

Din teamă

Gândindu-mă că te voi pierde,

Am renunțat să mai pornesc

Pe drumul celui care crede

Că nu-s iubiri ce se sfârșesc.

Și aș fi renunțat la multe.

Însă tu unul ai fi fost

Eternul bun, din rele crunte.

În lipsa ta, eu n-aveam rost.

Și aș fi suportat de toate...

Dar gândul să te fi pierdut,

M-ar fi ucis, chiar dacă poate

Mă doare că nu te-am avut.

Și plâng acum, vărs lacrimi-sute!

Fiindcă prea mult mi te-am dorit.

Dar vorbele-mi erau tăcute

Și nu ți-am spus. Dar te-am iubit.

Mi-a fost prea temă. De iubire,

Îmi este teamă și acum.

Vei fi plecat de lângă mine,

Iar eu mă voi opri din drum.

Și am ales să fii cu mine,

Însă-mpreună niciodată.

Mi-e sufletul mereu cu tine,

Te va urma în lumea toată.

Că dacă tu mi-ai fi aproape,

Ți-aș da și suflet și suflare.

Însă când vei pleca departe,

Îmi moare visul. Totul moare.

Oricât mi-ar fi mie de teamă

Că singură mereu voi fi,

Până când liniștea mă cheamă,

Cu gândul asta voi trăi.

Și pentru răul cel mai mic

Mă văd pledând chiar dacă doare.

Eu nu aș ști să mă ridic

Când tu te duci și totul moare.

Cu alte cuvinte...îmi pare rău că nu am lăsat lucrurile să se întâmple, dar atunci când s-ar fi sfârșit( finalitatea lor este o certitudine), eu nu aș fi putut accepta gândul de a porni pe drumuri separate. Nu atunci când vine vorba de tine, dar mai ales, nu după ce te-aș fi avut în brațele mele.

În căutarea unei străine

Străină-ți sunt și-mi ești străină.

Dar eu te caut chiar și-acum.

Aș vrea să știu cine-i de vină,

Că nu ne întâlnim nicicum...

Îmi cert destinul și visarea

Că nu mi-au scris să te găsesc.

Dar te mai caut când uitarea

Îmi spune că-i ceva firesc.

M-am agățat de o speranță

Și n-am de gând să mă dezleg.

Mai am prea mult, puțin din viață,

Dar am ales să te aleg.

Mi-au spus cândva că drumul meu

Se va opri curând la tine.

E un drum lung. E un drum greu.

Dar tu vei fi parte din mine.

Mă lupt cu toți, mă lupt cu toate

Și chiar cu mine mă mai lupt.

Mi-am pus pe suflet un mic -poate-

Și n-am de gând, de el, să uit.

Și îți scriu, dragă fericire,

C-am să te caut până când

Nu voi mai crede-n nemurire

Și ne vom stinge, rând pe rând.

Ce se întâmplă dacă...?

Și dacă ochii nu-ți trăiesc

Și dacă inima îți plânge

Și amintirile-ți vorbesc,

Prezentul tău e scris cu sânge.

Și dacă mintea ți-e tăcută

Și dacă liniștea te cheamă

Și dacă lumea-ți pare mută

Atunci tu te hrănești cu teamă.

Și dacă nu îți pierzi suflarea

Și visele nu-ți sunt comori

Și de înveți ce e uitarea,

Cum vei mai învăța să zbori?

Și dacă tu refuzi iubirea

Și-ți pare totul în zadar

Și de nu-ți cauți fericirea 

Vor curge lacrimi iar și iar.

Și dacă cerul e departe

Și buzele-ți descriu tristețea

Și dacă viața nu-i o carte

Atunci, zi-mi tu, ce-i frumusețea?

Și dacă vrei să-ți răspund eu

La orice dacă vei avea,

Îți spun că eu nu sunt un zeu

Deși te iau sub mâna mea.

Trade

   What do I want from you? I want you to be my hero, the only one who can save my world. I want you to be the one who looks at me with big brown eyes as I could be in all his thoughts. And I want you to be next to me in those cold mornings, to give me the sweetest kiss of that beautiful -hello sunshine- which will find me next to you. I want you to love me as I am, not to try to change every single part of me, but to make me believe that I`m perfect the way I am, even if I`m far away from perfection. I want you to -infect- me with your calm when my entire existence is blatant and agitated as the big end is coming right now. I want you to be the one who feels my emotions and try to understand them. I want you to remember every day that my soul can be bought only with sincerity and love, and that I`ll always be in love with a white rose and a walk far away from agitation and noise. And I want you to feed me with your smile and happiness.
     In exchange, I`ll cover you with kisses and put my soul into your hands, cause I`ll give you my faith and my destiny. And I`ll stand beside you and become the most powerful women in the entire world when you will be down, cause I`ll gather my forces and I`ll die trying to see you up again. And I`ll love you with all my soul and try to be brave in front of this love, and I`ll never give up on you. And I`ll cry when I`ll see a tear on your face and I`ll smile with my all when you will be happy. 
     And I am trying to find you, but you seem to be from a different world so our steps refuse to walk on the same road.  Maybe I`m asking for to much from you... Maybe I don`t. But I`ll give almost everything in exchange.

Și ce ți-a mai rămas...

Și ce ți-a mai rămas azi din iubire,
Copil al umbrelor ce-n parte s-au pierdut?
Mai crezi tu oare-n gând și nemurire,
Când inima-ți străină, s-a pierdut.

Și ce ți-a mai rămas din vis și din dorință,
Când ochii tăi adorm cuprinși de teamă?
Copil ce ai căzut, pierdut, în neființă,
De ce răspunzi când lacrimi vii te cheamă?

Și ce ți-a mai rămas din multele-amintiri,
Când te-a îngenunchiat, atât de dur, prezentul?
Copil cu zâmbetul crestat în purele iubiri,
De ce te sperie atât de mult concretul?

Și ce ți-a mai rămas din sufletul curat,
Când lumea asta-i rece și-mpietrită?
Copil ce ai crescut și nici n-ai apucat
Să-nveți de ce iubirea e lumea infinită...

Cu ochii negri

Cu ochii negri, temători,

Începi să cercetezi pământul

Gândindu-te c-ai vrea să zbori

Și liber, să te poarte vântul.

Din locurile-acestea mute,

Să fugi zâmbind spre nicăieri,

Când sufletu-ți vrea să asculte

Cuvinte dulci ca-n alte veri.

Dar când mă uit atent la tine,

În ochii negri speriați,

Văd doar că îți dorești ca mâine

Cu zbuciumul să nu te bați.

Și de-ai putea să pleci departe,

Nu ai fugi zdrobind pământul. 

Aici ți-e inima și poate

Aici ți-e sufletul și gândul.

Când ochii negri îi închizi,

Visezi la locuri vechi și noi,

Știind că-n vise poți să prinzi

Și fluturii ce-aleargă-n doi.

Dar tu, copilă cu ochi negri,

Nu știi ce vrei și nici chiar unde.

Și sub un cer albastru-gri,

Doar cine vrea te mai aude.

Găsește-ți drumul, fericirea,

Dar nu fugi din calea sorții

Și când te va găsi iubirea

Să îi cazi pradă cum cad morții.

Povești cu zâne

Am ascultat atât de multe

Și de la oameni ce-au uitat

Ce-a însemnat copilăria

Și ce era gândul curat.

Dar pentru cei ce țin în suflet

În gând, în minte și-amintire

Acele vii povești cu zâne,

Mai cred și astăzi în iubire.

Cei ce mai cred că fericirea

În lucruri mici a stat mereu,

Aceia sunt oamenii care

Vor mai zâmbi când va fi greu.

Povești cu zâne s-au mai scris.

Se vor mai scrie chiar și-acum.

Dar sufletele ce le-ar crede

S-au risipit cumva pe drum.

Obișnuiam cândva să credem,

S-avem speranțe și trăiri.

Acum suntem pierduți prin lume

Cu prea puține amintiri.

Dar într-o zi când o minune

Ne va trezi din somnul greu,

Povești cu zâne vor fi toate

Chiar dacă va fi și un zmeu.

Şi dacă ţi-aş spune ...

 
Şi dacă ţi-aş spune că mi-a fost dor de tine? Şi dacă ţi-aş spune că încă îmi lipseşti? Şi dacă ţi-aş spune că aş fi renunţat la tot, dacă şi tu ai fi simţit la fel?
    M-am minţit mult timp. Mi-am vândut iluzii şi le-am cumpărat prea grăbită de parcă ele ar fi fost drogul meu iar a mea dependenţă era clară. Şi mi-am dat seama că greşesc, că ascund adevărul chiar de mine. Dar nu am vrut să recunosc în faţa mea, în faţa ta sau în faţa oricui ar fi întrebat. Am avut nevoie de prea mult timp pentru a putea înţelege. Iar acum e mult prea târziu. Am greşit şi recunosc asta, doar că recunosc acum, deşi ar fi trebuit să recunosc atunci. 
    Uneori mă copleşesc amintiri şi glasul sufletului meu îmi şopteşte că ar fi vrut să fii aici... Iar când mă simt singură, nu vreau să fiu în altă parte decât în braţele tale şi spre tine aş alerga cu preţul ultimei suflări. Dar mai sunt deschise braţele tale pentru mine?

...

Doar așteptări

Nuanțe reci s-au așternut

Și doare cum n-a mai durut.

Dar sper că ți-e mai bine.

Eu am crezut atât de mult,

Însă n-am vrut și n-am știut

Ce ești tu pentru mine.

Și ce-am avut, ce n-am avut,

Și de am vrut și de n-am vrut,

Aș fi-mpărțit cu tine.

Dar când de-odată am căzut

Și când prea tare a durut,

Tu ai uitat de mine.

Și de la tine aș fi vrut

Atât cât știu c-ai fi putut..

Măcar să-ntrebi de mine.

Și-mi pare rău că am crezut

Și-am așteptat poate prea mult

Un lucru ce nu vine.

Și nici de vreau nu pot s-ascult

Că-mi este greu și e prea mult.

Sunt oamenii cu tine.

M-am transformat în omul mut..

Că aș fi spus, dar n-am putut..

Ai fost parte din mine.

Și pierzi acum ce-i de pierdut

Devine totul doar trecut.

Te minți că va fi bine!

Dacă ar fi...

Dacă ar fi să-mi plâng iubirea

Aş face râu de suferinţă,

De patimă şi de dorinţă,

Că toate şi-au găsit pieirea.

Şi dac-ar fi să-mi scriu povestea,

Aş arde cartea şi cenuşa

Aş pune-o tocmai lângă uşa

Ce suferinţă ascundea.

Şi dacă ar fi să-mi vând speranţe,

Acum nu le-aş mai cumpăra.

Aş şti că mult nu ar dura,

Când eşti cuprins de alte braţe.

Dacă ar fi să-mi pun dorinţe

Şi realitate să devină,

Din teamă şi mai mult din vină,

Nu aş mai cere-n veci fiinţe.

Şi dacă ar fi să am eu cheia

Către trecut şi viitor,

De teamă aprigului dor,

Aş lasă cerul să mi-o ia.

Şi dacă m-aş lasă purtată

De-un singur gând, de-o amintire,

Aş fi un rând dintr-o iubire

Din cartea ce am fost odată.

Şi dacă ar fi să-mi pierd suflarea

Să uit şi cerul şi pământul,

La suflet mi-aş trimite gândul

Că numai lui îi cer iertarea.

Între gânduri

    M-ai invitat în viața ta. Aș fi putut fi musafirul perfect, dar eu nu mi-aș fi dorit decât să rămân, sa devin proprietar, să am locul acela special, să știu că există musafiri, dar ei vin și pleacă. 
    Ai vrut să îmi dai o parte din tine. Cândva m-aș fi mulțumit cu ea. Mi-am dat seama, în timp, că tu nu aveai de gând să îmi dai sufletul tău, iar el era dacă nu singurul care conta, atunci măcar cel mai important.
     Recunosc. Nu am trecut și nici nu voi trece vreodată de tine. Mă chinui să merg mai departe, dar toate drumurile duc la tine. Știu că aș putea să îți vindec toate rănile, dar știu și că pansamentul este aruncat după. Te cunosc mult prea bine și simt că nu aș putea să te păstrez fiindcă tu unul nu știi ce vrei.
     Este ultima strigare, ultima șansă, ultimul cuvânt. Iar eu am rămas fără glas. Nu îți pot spune nici da, nici nu. E un drum mult prea periculos și eu nu am iubit vreodată pericolul. Mă întreb doar cu ce îmi va fi mai greu să trăiesc: cu regretul de a nu fi încercat, cu gândul că nu te-am putut păstra, cu teama de a mai iubi și chiar imposibilitatea trăirii acestui sentiment cu altă persoană. 
   M-am blocat în propriile gânduri, în propriile temeri... Dar trebuie să evadez cumva!

De neatins

Îmi era teamă să te-ating,
Că ai tăi ochi plângeau durerea.
Și aș fi vrut doar să mă sting
Și ție să îți dau puterea
A două suflete deodată...
Că unul singur nu puteai
Să lupți cu suferința toată
Și prins de suflet, nu fugeai...

Și-mi era teamă să-ți vorbesc
Când strigătele-ți disperate
Mă obligau să mă opresc
Și sa-mi doresc ca-n altă parte
Să te pot duce și să-ți fie
Mai bine decât altă dată
Și sunete de bucurie
Să-ți umple sufletul deodată.

Și aș fi vrut să-ți fiu aproape
Dar te-ngrădiseră dușmanii,
Când încercau să te îngroape
Cu visele-ți și-apoi cu anii
Care aveau să-ți fie martori
Ai reușitelor mărețe
Și să-ți aducă fericirea, ori
Greul vieții să-i învețe.

Dezamăgire

     M-aș fi pus oricând în genunchi în fața ta. Te ridicasem în ochii mei mai sus decât ar fi putut oricine să cuprindă cu privirea. Credeam în tine cum nu mai crezusem în cineva. Aveam încredere în drumul tău și aș fi jurat că tu nu vei greși. Oricine, dar nu tu... 
    Am ajuns să nu te mai recunosc. Lupți pentru lucruri interzise, lupți pentru ceva în care jurai că nu vei crede, pentru ceva ce nu doar că era de neconceput pentru tine, ci și împotriva principiilor tale ce păreau ca bătute în piatră. Acum ești jos. Eu jurasem să întind mâna după tine, să încerc mereu să te ridic, să lupt pentru fericirea ta. M-ai dezamăgit. Acum nu mai vreau să fiu acolo pentru tine, nu mai ești cel pe care am promis să îl protejez. Nici măcar nu mă lasă sufletul să îți întind mâna, măcar ca o dovadă a faptului că nu ești singur. Abia reușesc să te privesc când îmi vine să îmi întorc privirea și să îmi șterg frenetic imaginea ta din ochii mei, din suflet și din amintiri.
     Nu te-am văzut niciodată așa... Ești pierdut. Tu erai cel care judeca atât de aspru greșelile astea, dar acum ai ajuns să trăiești în ele și pari că le ignori prezența, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Cum ai ajuns să te schimbi așa, nu pot și nici nu mai încerc să înțeleg. Mi-e milă de tine. Mi-e milă fiindcă mergi cu ochii închiși, aflat ca sub o vrajă, refuzând să deschizi ochii. Te sacrifici pentru ceea ce tu ai ajuns să numești iubire, dar iubirea asta te-a îngenunchiat pe tine, cel care aveai să îi îngenunchezi pe mulți alții. 
    Te-am pierdut definitiv și nimic nu mai poate schimba asta. Va veni o vreme poate când te vei întoarce, când vei deschide ochii. Vei fi pierdut deja prea multe. Iar dacă vei păși mereu ca acum, atunci nu pot decât să plâng de mila celui ce ai fi putut fi, de mila viselor mărețe ce s-au stins...
     Am crezut în tine! Dar am greșit...

Ca din cenușă

Ai îngropat durerea-n urlet

Și ți-ai sorbit, râzând, veninul.

Și ți-ai pictat pe chip un zâmbet

De parcă nu știi ce e chinul.

Te-ai ridicat ca din cenușă

Și ai pornit pe drumul care

Promite să deschid-o ușă

În spatele durerii tale.

Doar trupul ți-a rămas întreg

Când sufletul ți-a fost zdrobit.

Acum pe chipu-ți se aleg

Și lacrimi ce vor fi pierit.

Refuzând abandonul

   Ți se pune în față un adevăr și o realiate de care care nici tu nu ești sigur. Ți se impune să crezi, dar nu ești supra saturat de aberațiile care ți se vând. Te zbați ca un sălbatic într-o cușcă ce se vrea a fi a modernului când în realitate e mai primitivă și mai ciudată ca un desen rupestru.
   Începi să îți pui întrebări. Cine ești și de ce te lași dominat? Unde vei ajunge și mai important, unde vrei să ajungi? Pentru moment, te lași intimidat de societatea asta care te așează într-un loc prea mic și prea neînsemnat pentru ceea ce ești și pentru ceea ce vrei tu să fii, dar îți este prea greu să evadezi când lanțurile sunt prea mari și prea grele, iar tu abia mai poți respira sub greutatea lor. Stai înconjurat de foi pe care sunt așternute idei ale unor oameni care oricum nu te cunosc și nu se preocupă de persoana ta. Dar ești nevoit să le citești gândurile și îți dau seama cumva cât de departe ești tu de ei.
   Îmi propun să rezist și să refuz abandonul, de parcă nici nu ar exista sau ar fi pur și simplu ceva mistic, ireal, greu de atins și de pus în practică.
   Pentru moment, nici nu mai știu de ce sunt în stare, ce vreau și ce voi fi. Mă lupt cu ceea ce este, gândindu-mă că într-o zi va fi ceva, ceva mai bun și care să merite efortul depus azi în speranța zilei de mâine, zilei în care voi reuși.

Sub umbra aripilor

    Dacă ai putea fi un înger, ce fel de înger ai fi?
    Te-ai așezat între doi îngeri: unul cu aripi albe, unul cu aripi negre. Nu te-ai putut decide pe care să îl iei de mână, care să îți fie mentor, din umbra căruia să te naști tu. Și ei s-au năpustit asupra ta, unul vrând să te salveze, altul să te ucidă. Nu ai știut ce vrei atunci, cum nici acum nu știi. Te-ai fi dus spre lumină, dar te atrăgea misterul întunericului. Te-ai fi dus spre întuneric, dar lumina îți promitea liniștea după care sufletul tău zbuciumat tânjea de prea mult timp. 
    Te privești în oglindă și nu știi încă cine ești. Ai două aripi ce s-au așezat impunător pe trupul tău. Doar că una e de un alb splendid în timp ce a doua s-a născut din însuși paradisul demonilor și strălucește ciudat în negrul eu de doliu. 
     A trecut atât de mult timp și tu ești încă nemișcată. Nu ai reușit să ajungi undeva fiindcă tu nu știi nici acum unde vrei să ajungi. Îți cauți locul într-o lume pașnică, vrei să fii un sclav al binelui, un om care luptă pentru fericirea lui, dar mai ales pentru fericirea celor din jur, sau poate vrei să cobori în acele locuri în care nu trebuie să faci nimic fiindcă nu îți dorești nimic, fiindcă nu ai un vis care să te macine până la mistuire. Nici tu nu știi unde vrei să îți porți pașii și de aceea stai nemișcată, țintuită de propria-ți minte și îngrădită de propriile gânduri. Ai vrea să fii tu cea care stă în centrul fericirii celor pe care îi iubești, fiind izvorul zâmbetelor lor și călăuza perfectă spre îndeplinirea oricărui vis. Dar în același timp ai vrea să fii cea în fața cărora cei ce ți-au greșit să tremure de frică, pentru că teama lor ți-ar umple sufletul de fericire; ai vrea să-i vezi pe cei ce îi urăști căzând într-un abis al agoniei, suferind și vărsând șiruri de lacrimi, să-i urmărești mergând pe marginea prăpastiei și să le zâmbești atunci când vor cădea, spunându-le că tu ai fost cea care i-a îndrumat spre blestematul loc. Tu, draga mea, ești înger și demon, lumină și întuneric, iubire și ură ascunsă într-un trup ce pășește fără să lase urme. Tu ești cea care stai în loc când întreaga-și ființă ar vrea să fugă undeva departe și alergi ca nebuna când în sfârșit pare că și-ai găsit locul. Tu apui da chiar dacă urlă sufletul tău spunându-ți și implorându-te să spui  nu, și spui  nu, chiar dacă întreaga ta ființă și-ar fi dorit un răspuns pozitiv. Tu poți să minți spunând adevărul fiindcă tu nu știi ce e adevăr și ce e minciună. 
     Nu știu unde vei ajunge. Pari că nu ai nimic de ascuns, când de fapt tu nu lași nimic să se vadă. Nu știi încă ce îți dorești dar îi spui timpului că vreo ceva și aștepți ca el să îți aducă. Te lupți pentru fiecare nimic și nimicul te copleșește. Ți-e teamă de iubire și totuși o cerșești fiind gata să te arunci în genunchi implorând să o strângi la piept și să o păstrezi o veșnicie. Cine ești, draga mea și ce vrei cu adevărat? Deși te cunosc de o viață, nu știu nimic despre tine. Reflexia din oglindă mi-e mai străină acum ca oricând. Știu că vei reuși cumva. Eu am încredere în tine, draga mea. Doar taie-ți una dintre aripi și construiește-ți un drum. Decide pentru tine. Am obosit să stau în același loc, mi-e frig și mi-e sete. Mi-e teamă ca-mi voi găsi aici sfârșitul și nu e acesta locul meu. Deschide ochii, draga mea!

Clipe

    S-au transformat în amintiri. Frumoase amintiri... Treci prin locurile ce le-ai mângâiat cândva cu pașii tăi, fără să te gândești că va veni o zi când îți vei simți tălpile arse la atingerea lor și sufletul îngreunat de tristețe. Dacă ți-ar fi spus cineva că îți va fi dor de o bancă, de un drum uitat de lume, de un colț de stradă, te-ai fi gândit că nu știe ce spune, că te leagă de lucruri prea mici, neînsemnate. Acum, ai ajuns să le vezi ca parte din trecutul tău, din clipele ce au apus deja. Te uiți în gol și te vezi pe tine, proiecția ta, ești spectator la spectacolul amintirilor în care tu aveai rolul principal. 

     E adevărat! Ne dăm seama de importanța unor lucruri abia când le-am pierdut. Și am lăsat în urmă atât de multe... Am pășit spre înainte și nu ne-am mulțumit doar cu mersul, ci am alergat frenetici crezând că vom descoperi fericirea. Acum ne-am oprit pentru câteva clipe. Ne-am dat seama că am lăsat în urmă o parte din noi, poate chiar cea mai frumoasă parte... Îndrumați de ambiție, orgolii prea mari, credințe în ireal, iluzii crude, am ajuns nicăieri plecând de undeva. Și-am vrea să ne întoarcem, să prețuim totul ce era ascuns sub imaginea nimicului, dar e mult prea târziu. 

     Îmi e dor și recunosc asta. Nu în fața lumii, ci în fața mea, fiindcă eu sunt singura care știe ce a pierdut și singura care regretă acum. Îmi e dor de oamenii alături de care ziua se transforma în noapte în câteva clipe și drumurile nu erau vreodată prea lungi ci numai bune de luat la pas, de oamenii care îmi puneau mereu zâmbetul pe chip. Găsesc acum frânturi din ei în cei ce mă înconjoară fiindcă, fără să vreau, îi caut cu o obsesie lipsită de margini. I-am pierdut, pe unii iremediabil și odată cu plecarea lor, am pierdut o parte din mine. Mi-e dor de nopțile în care respiram aerul rece și nu fumul de țigară dintr-o cafenea, vedeam cerul și-mi puneam dorințe la stele căzătoare, povesteam și ne amuzam de la nimicuri. Mi-e dor... 

      Mă cuprinde un frumos sentiment când privesc în urmă și-mi mângâi sufletul cu amintirea clipelor ce nu mai sunt. Deși nu e chiar simplu de admis, în final, ne rămân doar amintiri.

     

Lipsit de iertare

Nu-mi cere să iți vând speranțe,

Nici de iertare să îmi spui,

Când eu aș pune-n armă gloanțe

Și nu aș spune nimănui.

Eu ți-aș clădi, plângând, sfârșitul,

Fiindcă de vreme ce respiri,

Îmi plâng durerea răsăritul

Și nopțile cu amăgiri.

Te văd străin, deși prin mine

Curge ființa ta întreagă. 

Dar nu mai pot să cred în tine

Și uit de tot ce ne mai leagă. 

Eram copil și nu credeam

Că răul poate să existe.

Dar când pe tine te vedeam,

Aveam atâtea zile triste...

Și am crescut și-am înțeles

Că ești un demon, fără milă.

Dar chiar și-așa...nu am de-ales

Oricât mi-ar fi mie de silă. 

Și n-am putere să-ți transfom

Puterea ta doar în durerea

Ce-ai răspândit ca un neom

A cărui ură-i e averea...

Și m-aș fi răzbunat pe tine

Cu armele ce-ți aparțin.

Și aș fi vrut să-ți dau din mine

Măcar o parte din venin.

În fața ta sunt o copilă.

Nu pot să-mi schimb încă destinul.

Dar nu voi fi mereu umilă

Și te voi învăța ce-i chinul.

Și singur când te vei găsi,

Să nu mă chemi și nici să plângi.

Ci să înduri și zi de zi,

La fel ca mine, să te frângi!

Iertarea îți va fi străină

Și nici de milă nu vei ști,

Că tu ești demonul de vină

Pentru durerea-mi, zi de zi!

Tablou

Ți-ai așezat chipul în palme

Și te ascunzi de-a lor privire.

O fi pierdut, sau poate doarme

Acel destin cu fericire.

Și pe pământ ți-ai întins trupul

Și pari că-i ceri să te primească,

Dar nu ți s-a scurs încă timpul

Și nu-i nimic să îl oprească. 

Și nu-ți cunoaște suferința

Nici marea, cerul, nici pământul,

Că ți-ai ascuns chiar și dorința

Să n-o mai poarte nici chiar vântul.

Nu-i nimeni să te înțeleagă

Când suferi în tăcere vie,

Și ești bucăți, deși întreagă

Când tot ce-a fost n-o să mai fie.

Și te privesc din depărtare

Cum te topești  și-ți plângi iubirea.

Și te ridici, dar tot te doare

Și-ngenunchezi cu fericirea.

Ești un tablou al suferinței

În care tu, femeie, una,

Ai căzut pradă umilinței

De-a fi pe jos și nu cu Luna.

...

      Timpul vindecă. Vindecă și cele mai adânci răni. Dar nu a învățat încă să facă asta fără să lase cicatrici. M-a vindecat și pe mine. Dar de fiecare dată când mă uit, îmi văd semnul de pe suflet care spune că a fost acolo rană adâncă. Tu în schimb, ai doar un semn pe orgoliul tău, prea fin ca să iți pese chiar și de existența lui, prea mic pentru a-ți da seama de greșeli, prea bine ascuns pentru a fi găsit și totuși prea greu de uitat. Ție ți-ar fi fost, dacă nu imposibil, mult prea greu să ai o cicatrice pe inimă. Asta doar pentru că inima ta nu este legată de suflet și nici de iubire. Ea există doar pentru a te ține în viață pompând frenetic sânge în vene. Uneori mi se pare că trăiești dar nu ai habar ce e viața. Nu știu cum poți face asta, dar se întâmplă să-mi doresc să pot fi ca tine, să nu simt, să nu cred, să nu sper, să nu lupt pentru lucrurile greu de atins și cel mai important să nu-mi peste.  Pentru tine, o ușă închisă e doar o ușă închisă. Pentru mine e o provocare și nu pot să nu lupt încercând să o deschid fiindcă mă obsedează să știu ce e dincolo de ea, însetată de răspunsul la întrebarea Ce ar fi dacă?. Vei rămâne cu sufletul curat și necunoscător. Dar degeaba va fi fin la atingere, fără urmele grele lăsate de răni, când va fi gol. Pe mine timpul mă va vindeca și mă va purta prin viață, fiindcă eu voi trăi, îmi voi „tatua” sufletul și-l voi îmbrăca în amintiri, fie ele și amare. Pe tine însă, timpul te va ucide.

Aceleași drumuri vechi și noi

În umbra timpului pierdut

Îmi aduc pașii tot spre tine.

Și-am vrut prea mult, dar n-am putut,

Să te dezleg cumva de mine.

Și merg pe drumuri vechi și noi

Gândindu-mă la pașii tăi.

Îmi port destinu-n vânt și ploi,

Pierdută pe-ale sorții căi.

Și mi-am dorit să te port pierde

Prin gânduri, vise și-amintiri...

Ți-aș spune multe...Nu m-ai crede..

Ești încă viu în amăgiri...

Și ești aproape, dar mi-e teamă

Că tot departe ai rămas.

Dar ai ceva ce tot mă cheamă

Să merg spre tine, pas cu pas.

Am obosit să lupt cu mine, 

Mă pierd, mă uit, nu mă găsesc.

Și-aș vrea s-ajung cumva la tine

Însă mă faci să mă opresc.

Și-am să mă sting visând la noi

Și doar iubirea-mi e veninul.

În ochii tăi pierduți și goi

Sperând să fiu, mi-oi duce chinul.

Pentru cei ce au ales să plece

    Mi-am promis că o să încetez să îmi mai pese de cei care au plecat, voluntar, din viața mea. Mi-am promis că nu o să-i mai port în gând și că o să încerc să-i șterg din amintiri și din suflet. Nu sunt eu cea care trebuie să plătească pentru deciziile lor și nici nu ar trebui să le port de grijă din moment ce ei au ales că le e mai bine fără mine. 
    Mi-am promis atât de frumos... Și la fel de frumos m-am mințit. Nu pot să îi uit, nu pot să nu mă întreb unde sunt, nu pot să nu îmi fac griji pentru fericirea lor. Mă întreb dacă sunt singuri, dacă cineva le este alături așa cum le-am fost eu. Nu pot să îi încui în amintirile uitate. Trăiesc cu iluzia faptului că i-am eliberat când îi țin atât de strâns în brațele sufletului meu. Sunt poate mai prezenți ca oricând și fiecare pas făcut pe marginea prăpastiei îl simt de parcă ar fi al meu și mă tem pentru căderea lor. Aș fi vrut să pot să îi prind, să-i întorc pe un drum poate ceva mai bun. Dar au ales să plece și eu mă simt de parcă am mâinile legate, ochii mi-au orbit deși urlă că vor să vadă și glasu-mi nu poate străbate lumea pentru a se face auzit.
     Ei au ales să plece. Atunci, eu am ales să-i las doar pe ei să decidă, nu am încercat să îi opresc. Acum, le port de grijă de aici, visând că voi fi cândva acolo, mai aproape de ei, privindu-i totuși de la distanță și zâmbind, hrănindu-mă din fericirea lor. Le-aș spune doar că nu i-am uitat și că nu îi voi uita, că voi fi mereu în același loc, ca atunci când vor avea nevoie de mine să mă poată găsi, voi fi aici, legată de trecut și visând la un viitor mai bun, nu al meu, ci al lor.

Nu știu cine

Eu nu știu cine-ți spune ție

Că-i ești suflare și destin,

Dar pentru visul ce-o să fie

Tu îmi ești unicul venin.

Și nu știu cui i-ai dăruit

Întregu-ți suflet și ființa...

Eu însă știu că am fugit

Când mult prea mare-a fost dorința

Eu nu știe cine te iubește

Și nici de poate a iubi

Mai mult decât mie-mi tânjește

Întregul trup a te simți.

Și nu știu cine-ți stă aproape.

Mă doare doar că nu sunt eu.

Dar e ceva ce ne desparte

Și ăsta e secretul tău.

 

Și nu știu cine-ți dăruiește

Puterea de-a fi fericit

Dar sper că totuși ea iubește

Măcar puțin din ce-am iubit.

Un lucru, singur, pot a-ți spune

Și-anume că te voi iubi

Și-acum și-apoi și-ntotdeauna

Cum nu-i niciuna ce va ști.

Cu cei ce cred

La margine de drum al vieții,
Ea s-a oprit ca într-un vis.
În vântul rece-al dimineții
Regretă doar că a promis.

Au fost cuvinte blânde, calde,
Ce le-a rostit având credință
Că inima ce încă arde
Nu va ajunge-n neființă.

Și-a spus atunci că nu promite
Fiindcă sunt vorbe ce se pierd
Doar faptele pot spune multe
Și va veghea cu cei ce cred

Îmi ești străin

Și timpul ți-a clădit destinul

Și buzele ți-a adunat

Și chiar de-ar vrea acum să urle,

Cumva, tristețea le-a sudat!

Iar ochii tăi scăldați de lacrimi

Ce-au plâns nebuni de-atâtea ori

Acum s-au stins fără să spună

Că sunt deschiși, însă tu mori.

Și pașii ce păreau că zboară,

Alene mângâie pământul.

Nu mai alergi spre orice vis,

Nu mai alergi nici doar cu gândul...

Și ți-a rămas o amintire

A unui -tu- ce-ai fost cândva

Și-aveai pe buze chiar și-un zâmbet

Dar te-ai uitat, pe undeva...

Îmi ești străin și la privire

Și-atunci când pare că-mi vorbești.

Spui lucruri multe, vrei să minți.

Însă eu știu că nu trăiești.

Mă voi întoarce

    Apele astea în care mă chinui să înot...sunt prea reci și prea tulburi. Nu mi-am dorit asta pentru mine și nici acum nu mi-o doresc. 
    Am intrat într-un joc în care adversar îmi sunt chiar eu. Și dacă nu lupt să câștig, mă voi pierde printre cei pe care îi vreau pierduți. Mi-am dat seama că în acest joc nu am aliați. Nici nu știu să fi avut vreodată. Sunt doar eu. Dar lupt pentru mine, pentru zâmbetul ce l-am pierdut sau nu l-am avut, dar pe care l-am mimat continuu. Lupt pentru a mă ridica din groapa în care ei m-au trântit fără regret. 
    Am făcut un pact cu mine. Dar e mai mult un pact cu diavolul. Mi-am vândut sufletul și ca să câștig, nu am voie să iubesc. Iubirea pentru mine a fost ca un venin dulce ce mă ademenea când pășeam pe drumul corect și mă îngenunchea spre a cere milă. Am iubit prea mult oamenii din jurul meu și pentru ei, mi-am ucis propriul zâmbet și destin. I-am iubit suficient cât să uit de mine și puțin mai mult. Acum însă, am făcut un pact. Fără iubire! În jocul ăsta nu am voie să iubesc. Ei nu iubesc și au reușit! Nu au avut ceva care să-i oprească... Eu am iubit și în schimb am primit doar lacrimi. Au profitat de slăbiciunea mea și s-au hrănit din mine. Iar eu....eu am căzut. Mă voi ridica însă chiar dacă e greu, chiar dacă cere timp. Voi fi singură, împotriva lor, împotriva lumii. Îi vreau îngenunchiați și cu ochii în lacrimi. Îi vreau să fie așa cum am fost eu din vina lor, acum ei, datorită mie. Iertare? Mmm... NU! Șanse? Au avut deja prea multe. De data asta nu mai țin cont...Nici ei nu au ținut. 
     Voi avea nevoie de timp. De ani întregi. O să mă doară, o să mă macine regretul, o să vreau să renunț, să părăsesc lumea asta de care am ajuns să mă scârbesc. Dar nu am să renunț. Îmi doresc prea mult lupta asta, mă simt datoare să o port și să încerc să o câștig. Pentru ce lupt? Pentru zâmbetul meu, pentru fericire și poate pentru răzbunare. Când voi reuși, promit să mă întorc! Am plecat plângând, dar mă voi întoarce zâmbind! Nu am nevoie de milă, de cuvinte false, de promisiuni. Nu am nevoie de absolut nimic! Și pentru cei ce au întrebări, promit să revin cu răspunsuri când lupta se va încheia. Până atunci însă, mă voi hrăni cu lacrimile ce-au curs și ce vor curge, cu dorințe și ură uneori și pentru cei ce vor să audă, sunt mai puternică decât ați crezut și v-ați dorit voi să fiu! 
    Mă voi întoarce, fără sufletu-mi ce l-am vândut, dar mă voi întoarce purtând zâmbetul ce-l voi lua înapoi de la cei ce mi l-au furat cândva.

Lanț al fericirii

Precum un nor aș vrea să stau
Deasupra ta, deasupra lor
Și-apoi cu mine să te iau
Ca într-un vis nemuritor.

Să ne plimbăm prin cer și valuri...
Să n-auzim ce alții zic...
Și să ne fim ca scumpe daruri
Când nu ne-a mai rămas nimic.

Și într-un loc uitat de lume
Să reclădim o casă veche,
Să se transforme-al nostru nume
Doar într-o șoaptă, la ureche.

Și-apoi să revenim acasă,
Cuprinși de patimă și dor
Să transformăm povestea noastră
Într-un pur vis, nemuritor.

Și-un lanț al fericirii pure
Noi doi, cumva să-l împletim
Și alții de vor vrea să-l fure
Ne vom preface că nu știm!

Dar astea-s gânduri, se vor pierde.
Fiindcă realu-i limitat
Și-n ele nimeni nu mai crede.
Cuprinși de temeri, le-am uitat.

Tu ești eu

Din umbră, te-am privit mereu
Și pașii ți i-am învățat.
Eu am știut că-ți este greu...
Tu ai crezut că te-am uitat.

Nu te-am lăsat nici o secundă
Și nici n-am să te las vreodată.
Iar dacă fața îmi e udă, 
E de la lacrima ce-o poartă.

Eu nu am aripi, înger nu-s.
Însă te protejez pe tine
De-aici, de jos și-apoi de sus
Voi muta munți, să-ți fie bine.

Sunt lupi ce vor să se hrănească
Din trupul și din viața ta.
Dar ei n-au cum să te găsească 
Când eu fac umbră-n preajma ta.

Să știi că pentru tine-aș merge
Chiar și-n ținutul înghețat.
Că fericirea-ți mi-e o lege
De care nu voi fi uitat.

Și când vor vrea să te rănească,
M-oi pune eu deasupra ta. 
Nici n-or putea să te răpească,
C-am să te leg de viața mea.

Și-ți fac un jurământ cu sânge
Că te voi proteja mereu!
Voi frânge tot și mă voi frânge
Că pentru mine, TU, ești EU!

To you, my dear Sis... Cause no one can stand between us! Not even you...

Despre tine

    Să-ți vorbesc despre tine? Sunt atât de multe de spus... 
    Te-ai ascuns în visele tale. Ai făcut din realitate o pură întâmplare în care te regăsești fără voia ta, însă prins cumva de o forță mult prea puternică din brațele căreia, cel puțin acum, nu vrei, nu știi sau poate doar refuzi să evadezi. Tu, ești un copil care încă mai vezi în oameni prea mult, când ei nu au de oferit decât prea puțin, crezi în ei și în aparenta lor sinceritate, devenind incapabil de a vedea în spatele zâmbetelor false pe care le afișează atât de vulgar în fața ta. Ești naiv. Pentru tine, lumea s-a îmbătat de binele general, care, în viziunea ta, chiar există! Ai crede chiar că, acum, mâine sau poate mai târziu, îți vor crește aripi și te vei juca fericit printre nori. Tu nu știi să fiu rău, nu știi să porți ură și nici măcar pică. Oricât de tare te-a lovit (te va lovi ) cineva, tu vezi dincolo de răni și uiți de ele, privindu-le ca pe o pură întâmplare în care, din nefericire, te-ai regăsit și tu. Tu iubești cu tot sufletul din tine, dar la rândul tău nu ești iubit la fel, iar cei ce te iubesc îți sunt de cele mai multe ori ca străini, de parcă ochii tăi nu au fost învățați să vadă atunci când s-a împărțit în lume privirea. Tu nu știi să te oprești din a da o a doua șansă, ci ierți mereu. Doar tu ești de vină pentru răutatea celor ce-ți sunt în preajmă fiindcă tu i-ai obișnuit să-ți greșească dându-le mereu iertarea pe care de prea puține ori ar merita-o. 
      Mi-e teamă că ai să te pierzi cândva, că vei fi „devorat” de cei ce nu se mai satură să muște din tine... Eu sunt aici... Stau în umbra ta și-mi sfărâm sufletul când simt că nu pot să te ajut. Mi-e greu și mă doare când îi văd hrănindu-se din naivitatea ta. Și țip la tine, îți strig și te implor să deschizi ochii, dar eu sunt ca un mut și glasul meu nu străbate lumea, nici măcar frântura din ea ce te-ar fi făcut să mă auzi. 
      Aș vrea să pot să te înțeleg, să știu ce vrei de la viață și cum merg lucrurile în lumea ta. Aș vrea să fiu acolo când vei păși pe marginea prăpastiei și să te prind din inevitabila cădere. Iar dacă nu voi fi, nu voi putea vreodată să mă iert!
     Știu... Cuvintele acestea sunt poate prea mari, prea grele și chiar lipsite de sens. Dar sunt despre tine, despre omul pentru care aș renunța oricând la propria-mi suflare în schimbul vieții lui.

Doar o poveste

     Dă-mi voie să-ți spun o poveste. Este o poveste în care sunt doi actori și tu ai un rol principal.
     Ea, ți-a dăruit fiecare bucățică din sufletul ei. Te-a lăsat să vezi dincolo de cortina ce-o ascundea pe ea, în întregimea ei ca persoană, de ochii curioșilor ce căutau să vadă lacrimi pe chipul ei. S-a dezvelit în fața ta și și-a lipit zâmbetul de ființa ta, pe care nu doar că o iubea, ci o și respecta. Ea, te-a ținut de mână când tu nu mai voiai să fii atins și te-a învățat cum e să zbori până la cer și înapoi în mai puțin de o secundă, cum e să te hrănești cu o iubire imensă printr-un simplu sărut. Te-a transformat în slăbiciunea ei și te-a protejat ca pe un copil, lăsându-te totuși să te simți bărbat. Ți-a urmat pașii, chiar dacă a știut că vă îndreptați pe un drum greșit și când problemele au început să apară, ea te-a ridicat mai sus decât credeai tu ca vei putea ajunge vreodată. În serile în care o îmbrățișau clipele de durere și lacrimile îi cuprindeau buzele ca într-un sărut amar, se ascundea de tine și când îți apărea în față îți zâmbea blând. Ea te-a iubit pe tine mai mult decât pe ea și fericirea ei. 
   Tu, ai fost un înger între aripile căruia îți găsise un adăpost în fața răului. Pe tine te vedea ca pe o scăpare din lumea nebună în care se zbătea să trăiască, fiindcă lângă tine i se părea că trăiește un vis. La tine se gândea când se simțea singură, la tine alerga când o fugăreau monștrii trecutului. Dar tu, tu i-ai fost înger și demon. Tu ai învățat-o să trăiască din nou și tot tu ai fost călăul viselor, speranțelor și în final, vieții sale. În mâinile tale și-a trăit ultimele clipe, pe brațele tale a zâmbit ultima oară și tot ție ți-a jurat, cu o ultimă suflare, eterna iubire. La pieptul tău s-a așezat ultima oară, îmbătata de durere. Îți spusese că o vei pierde, că sufletul ei nu mai poate să care durerea trupului și a inimii, că atingerile tale ce-i aduceau cândva alinarea, acum o îngenunchiază sub greutatea lor. Tu, ca posedat de un demon, ai închis-o într-un univers al suferinței. Și ea te iubea atât de mult... Poate prea mult. A vrut să plece undeva departe de tine. Dar viața i se părea lipsită de sens dacă tu nu ia-i fi fost alături. A încercat să te „repare”, dar nu a reușit....
    Atât de mult te-a iubit... Și tu, cel ce-i erai suflarea, ai devenit veninul ce i-a adus pieirea. Și te-a sorbit puțin câte puțin. Dar când nu a mai putut să îndure durerea fiecărui strop, te-a părăsit pe tine, pe noi și-această lume. Pe ea am iertat-o deja. Pe tine? Niciodată.

Tablou de toamnă

Culori de toamnă mă-nconjoară
Și gându-mi fuge iar la tine. 
Un ultim dans, în prag de seară...
Dar tu nu mai dansezi cu mine...

Și nu-ți mai simt acum căldura,
Că trupul tău e prea departe.
Doar muzica-mi cunoaște ura
Și sufletul mi-l mai străbate...

Mă-mbrățișeaz-un vânt prea rece
Și-mi amintește c-ai plecat.
Tu ai trecut, cum timpul trece,
Precum un călător uitat...

Și frunzele dansează-ntruna.
Nu le e teamă de pământ.
Le-a trecut viața. Câte una,
Danseaz-acum prin ploi și vânt.

Pe-o bancă am rămas uitată.
Și nu e lume-n jurul meu.
Aș vrea să te mai văd o dată...
Așa am vrut...am vrut mereu...

O altă toamnă fără tine.
Un alt tablou ce l-am pictat,
Crezând că îmi va fi mai bine.
Dar ești aici, nu te-am uitat.

Deși sunt singură, străină,
Te-am în suflet și-amintiri.
M-am transformat într-o ruină.
Tu nu mai ești, să mă inspiri...

Un ultim dans, în miez de toamnă.
Mi-aș fi dorit să fie-n doi...
Dar glasu-ți nu mă mai condamnă.
Tu nu mai ești parte din -noi-.

Din lacrimi

Din lacrimă tu te-ai născut,

Cu lacrimi ți-ai hrănit destinul.

Și ca-ntr-un vis ai apărut

Tu, cel ce ai gustat veninul...

În ochii tăi citesc durerea

Și lipsa unui ideal.

Tu ți-ai pierdut cumva puterea

Și știi că răul e real.

În jurul tău vezi doar fantome.

În oameni tu nu știi să crezi...

Sunt simple urme, poate forme

Și chiar și-așa, nu le mai vezi.

Și milă mi-e, mie, de tine,

Însă refuz să-ți spun ce simt.

Aș vrea să-ți spun că va fi bine,

Dar mi-e prea teamă c-am să mint...

Nu știu de ai avut vre-o vină,

Nu știu nici dacă ai greșit.

Nu-i nimeni care să îmi spună

De-ai fost sau de vei fi iubit.

Și o să curgă râu de lacrimi,

Și vei simți parfumul lor.

Te rog să-nveți că și prin patimi

Tu poți să fii învingător!

Emisar

Și în tenebră stai ascuns.

Ți-e teamă de lumină.

Dar nu-i ceva de nepătruns

Și tu n-ai nici o vină!

Și ca un emisar al nopții,

Tu ai plecat să cucerești.

Pierdute-s drumurile sorții,

Dar tu promiți să le găsești.

Ești ca un viciu pentru suflet,

Ești drogul inimilor frânte,

Ești voce a durerii urlet.

Tu chiar nu vezi? Dar numai...Uite! 

Și ai pornit în misiune,
Chiar dacă încă n-ai aflat.
Ți-aș spune eu, dar nu-ți voi spune.
Doar mă prefac că am uitat.

Tu n-ai nevoie de cuvinte,
Că sunetele calmu-alungă.
Însă privirea-ți, spune multe...
Și chiar de stai, n-o să te-ajungă!

Ești ca un autor de vise
Fiindcă realu-i limitat.
Și sunt minuni ce-au fost promise;
Tu, singur, unul, n-ai uitat!

Și molipsește-mă de tine,
Învață-mă să-mi simt chemarea!
Fii emisar și pentru mine,
Când altora le ești suflarea.

Lucruri simple

     Frântură din Filosofia florii

     Mă simt mică. Atât de mică... Știu prea puțin din prea mult, mă lupt, eu, un om atât de mic, într-un univers ce e atât de mare... 
     Însă eu, omul mic, am învățat să iubesc lucrurile mici: o simplă privire, de o fracțiune de secundă; o lacrimă abia vizibilă, pe un chip secat de tristețea ce îl chinui de prea mult timp; o atingere subtilă, care cutremură întreaga ființă făcând trupul să tânjească după mai mult și sufletul să se aprindă cuprins de un foc lipsit de flăcări, dar care arde mai puternic ca orice; un pas purtat încet spre înapoi ce parcă pictează atât de lent și atât de clar teama, lipsa încrederii și a curajului; imaginea buzelor  ce se sfărâmă sub freamătul dinților; strălucirea din ochii cuiva care iubește; imaginea mâinilor ce s-au ascuns la spatele celui ce a cunoscut la o vârstă fragedă fiorul, emoția; răspunsul scurt ce ascunde atât de multe sentimente... Lucruri mici...Atât de multe lucruri mici și care tocmai sub acest aspect cunosc imensul!
    Obișnuiesc să-mi leg zâmbetul, visarea și însăși fericirea de lucrurile mici. Floarea aceea pe care o primești în dar.. Aparent, nu e nimic deosebit în ea. Dar simplitatea ei, frumusețea ce-a crescut în ea și a atins cumva, deși poate e prea mult spus, perfecțiunea. Și această creație sublimă a naturii, care nu a avut nevoie de nici un artificiu pentru a fi capabilă să încânte privirea, să stârnească emoțiile, să cutremure un suflet, această frântură din sublim e acum în mâna ta. Tu ești cel care te bucuri de existența ei, și tocmai faptul că e în mâinile tale îi aduce pieirea. Nu te străbat remușcări, nu regreți, fiindcă tu ești atât de mare... Și totuși te bucuri și-ți hrănești fericirea prin prisma unui lucru atât de mic...
    Mi-e teamă că am uitat (cum) să mai iubim lucrurile simple... Ne-am canalizat pe rațiune, am uitat să mai visăm, nu mai știm să ne oprim și să privim... Am uitat de lucrurile simple... Am uitat să mai fim fericiți hrănindu-ne cu simplitate. Nu condamn idealul, nici rațiunea, nici evoluția. Condamn doar uitarea. Uitarea faptului că putem fi fericiți...Că putem fi, atât de simplu, fericiți...

Fără regrete

Eu nu regret că te-am văzut

Și nu regret că te-am iubit.

Atât de tare mi-ai plăcut...

Atât de tare am greșit...

Dar nu regret nici o secundă

Din clipele în care, eu, 

Am to pierdut câte o rundă

Din jocul ce era prea greu.

Și nu regret că te-am purtat

În cuget, suflet și simțire.

Și știu că tu vei fi uitat,

Dar amintirea-i nemurire.

Nici nu regret c-am dăruit,

De la visare la ființă,

Eu nu regret că te-am iubit,

Nici c-am trăit într-o dorință.

De fapt eu nu regret ce-a fost.

Și ce n-a fost, eu nu regret.

Sunt vorbe multe, fără rost

Și nu am timp să mai aștept.

Dar poate tu vei regreta

Că n-ai iubit la fel ca mine.

Timpul nu stă. Și nu va sta.

Eu nu regret. Rămâi cu bine!

Între cer și pământ

Între cer și pământ

Cu tine în gând,

Prin calm și prin vânt,

La urmă și-n rând.

În lumină și-n vis.

În noapte și-n zi,

În sufletu-nchis

Cu mine vei fi.

În nisip și în mare,

Cu tine-alergând,

Real sau doar pare,

Speranțe având.

Prin apă și foc, 

La rău și la bine, 

Aici, în alt loc,

Te am lângă mine.

Atunci și acum,

Ca ieri și ca azi,

Te-mpiedici  pe drum

Și-n suflet îmi cazi.

Nu știi sau nu crezi

Nu vii, nu ajungi, 

Nu vrei sau nu vezi

Ușor, mă distrugi.

Mai târziu sau curând,

Când râd sau când cânt,

Cu tine în gând,

Între cer și pământ.

Aceeași limbă

     Mi se pare că nu vorbim aceeași limbă. Nu te înțeleg, nu mă înțelegi. Ne dorim lucruri diferite și avem așteptări care nu coincid. Se poate să nu te mai cunosc. Sau poate am văzut în tine ceva ce nu există în lumea reală. Poate nici nu știu cine ești când am crezut că te cunosc atât de bine. Cert este că nici tu nu mă cunoști. Mi-ai demonstrat asta în ciuda discursurilor tale. Te-ai lovit de cuvinte ca de un zid și nu ai reușit să îmi demonstrezi. Eu aveam nevoie de ceva palpabil, de concret, de trăire și existență. Ai coborât atât de repede în lumea celor vii când eu te ridicasem la rangul de zeu. Acum e cert faptul că suntem doi străini, atât de străini încât nici nu știu ce să îți spun, despre ce să îți vorbesc. M-ai dezamăgit. Se poate ca și eu să te fi dezamăgit pe tine. Nu sunt perfectă. Și cel puțin pentru tine nu voi fi vreodată măcar o iluzie a unei apropieri de perfecțiune. Îmi pare rău. Am greșit. Cât despre noi, noi nu vorbim aceeași limbă, iar eu sunt dependentă de comunicare- și ideal ar fi să fie de calitate.

Nu am habar

Distanța mă-nspăimântă și timpul  mă omoară.
Iubirea asta-i cruntă și simt că mă doboară.
Nu mă-nțeleg nicicum, nu am habar ce vreau.
Aștept ceva să fie, aștept, aștept, mai stau...

Te-aș vrea să-mi fii aproape, în brațe să mă ții,
Dar tu nu ești aici și nici nu pari să vii.
Și dac-ai fi aici, te-aș vrea să fii departe.
Este ceva ciudat, ceva ce ne desparte...

Îmi spun că te iubesc, dar asta nu-i iubire!
Nici nu-nțeleg ce e; o fi o amăgire...
Că poate vreau ceva, ceva așa ca tine.
Dar tu ce ești de fapt și ce vrei de la mine?

Nu știu ce să îți spun...nu am habar ce vreau...
Erau povești cu prinți, erau povești... Erau...
Nu pot să-ți spun nimic. N-aș ști ce să iți spun!
Să-ți spun că te iubesc? Îți spun, dar la ce bun?

Nu am habar ce vreau, că dac-aș ști, aș căuta.
Un lucru cert este că vreau , că vreau și eu, că vreau ceva!
Cât despre tine, dragul meu, nu-i imposibil să iubești.
Însă iubirea asta-i crudă și nu-i prea greu ca să rănești.

   Oameni noi, gânduri vechi, așteptări, planuri, temeri... Am pornit pe un nou drum și începutul pare promițător. Îmi va fi greu, dar toți spun că îmi va fi bine. Sunt ani frumoși, ani în care voi putea să mă descopăr, ani ai maturizării, ai experiențelor multiple și poate chiar ani ai marilor iubiri. Am lăsat în urmă diverse lucruri, dar nu am uitat de ele. M-am despărțit de oameni dragi, dar tocmai distanța asta ne face să parcă mai aproape. Mă simt copleșită de oamenii noi și caut să îi țin aproape pe cei vechi. 
    Ar mai fi multe de zis. Poate prea multe. Dar am timp, atât de mult timp! Pe scurt, Bine te-am găsit, Facultate!.

Greșelile trecutului

  Atunci am greșit. Acum? Acum pare să repet greșelile trecutului. Mă simt atrasă cu o forță ce e mai presus de puterile mele. Dar mă lupt! Mă lupt cu întreaga mea ființă. De data aceasta mă voi pune pe mine înainte. 
    Eu iubesc cu tot sufletul și nu cu jumătăți sau chiar sferturi de măsură. Mă dăruiesc cu întreaga mea ființă, nu doar cu minte sau cu suflet sau cu trup. Eu nu mă joc cu iubirea, nu mă joc cu sentimentele. M-a durut prea tare și prea mult. Acum, mi-e greu să mai cred în cuvinte, mi-e greu să mai cred în iubire. 
   De data aceasta, nu vreau să mai repet greșelile trecutului. Am învățat, în sfârșit, că nu toți oamenii știu ce înseamnă să faci un sacrificiu sau un schimb. Nu am de gând să mai dau fără să primesc. Acum nu vorbesc de lucruri frivole. Recunosc: îmi e teamă! Dar a durut prea mult... Refuz să mă mai doară! Aș lăsa să-mi curgă lacrimile râu, doar să merite... Însă dacă ar fi vorba de iubire, lacrimile nu ar trebui să existe, nu? 
    Am învățat din trecut. Știu și regulile noi ale jocului. Dar eu nu sunt așa... Jocul asta nu-mi face plăcere. Renunț acum! Nu vreau să pierd, cum am mai pierdut și altă dată...

Nu am nevoie de prea mult

Nu am nevoie de prea mult, 

Nu-ți cer să-mi aduci luna...

Dă-mi voie numai să te-ascult

Că vocea ta-i doar una.

Și nu vreau stele să-mi culegi

Ci doar un roșu trandafir.

Ai grijă însă cum alegi

Că nu-mi doresc decât un fir.

Dar de la tine vreau iubire,

La tine-n suflet vreau să stau,

Să ne trezim în fericire, 

Să fiu cu tine! Asta vreau...

Și aparent, nu-ți cer nimic

Când vreau de fapt tot ce contează...

Dar îți promit să te ridic

Când steaua ta nu luminează.

Suflet, minte, trup și întreaga suflare

     Aș vrea să vii la ușa mea. Însă aș vrea să vii cu tot cu suflet. El este cel de care am nevoie, pe el vreau să îl primesc în casa mea, pe el vreau să-l cunosc mai bine și să-l înțeleg în cel mai mic detaliu. De sufletul tău am eu nevoie. Pe el vreau să-l am doar pentru mine. Restul poți să-l dai cui vrei tu. Nu te gândi că nu mă interesează și că nu te vreau cu trup, suflet și minte. Dar dacă sufletul tău e la mine, te vei întoarce mereu, cu gândul, cu trupul, cu întreaga ta ființă. Eu îți voi da la schimb întreaga-mi suflare. Dar dacă vei veni la ușa mea doar cu trupul, te voi privi ca pe oricare. Nu mai sunt copil. Tu se prea poate încă să mai fii. Mai copilărește puțin! Și când vei înțelege, aș vrea să vii la ușa mea, cu tot cu suflet. Ai grijă însă ca nu cumva să vii numai cu trupul și să mă întrebi de sufletul tău, pe care l-ai uitat cândva la mine. Eu s-ar putea să-l fi găsit și să nu vreau să ți-l înapoiez prea curând și nici să ți-l „plătesc”. Și dacă nu e la mine, ai grijă cui i-l dai. Cere ceva la schimb, dar nu orice. Cere întreaga-i suflare!

Draga mea, 

     Timpul încă nu a cunoscut iertarea și nici să ierte nu a învățat, cel puțin nu încă. A mai trecut un an și o să mai treacă mulți alții. A venit însă vremea să îți scriu câteva rânduri, gândindu-mă și la ceea ce urmează să vină și simțind cumva că, oricât de mult mi-aș dori, nu va mai fi la fel...
      De data aceasta nu vreau să mă rezum la un simplu La mulți ani!. Aceste trei cuvinte s-ar putea să le auzi de prea multe ori, de atât de multe ori chiar încât îți vor părea prea lipsite de sens, mai ales văzând cum sunt transmise. Altele sunt, cel puțin în viziunea mea, cuvintele pe care le meriți, pe care vrei sau nu să le auzi, pe care poți sau nu să le înțelegi. Mi-e teamă că o floare se usucă și că orice obiect se uzează. Cuvintele însă, fie că vrei, fie ca nu, cuvintele rămân captive în mintea și-n sufletul tău, precum imaginile din copilărie, precum amintirea primului sărut sau senzația nebună a momentului în care sufletul tău a cunoscut iubirea. Da-mi voie deci să-ți dau drept cadou această scrisoare, o parte din sufletul meu.
     Sunt câteva lucruri care contează cu adevărat în viață. Mi-e teamă că eu am greșit deja. Tu însă, încă mai poți să alegi...Nici nu știi cât de norocoasă ești pentru asta! Nu sunt în măsură să dau sfaturi, dar știu că poți să înveți din greșelile mele... Deci:

• Sunt prea puțini cei cărora le pasă! Și uneori tu ar trebui să fii ca ei! 
• Cele mai bune decizii se iau cu sufletul! Se prea poate ca uneori să fie nevoie și de un sfat din partea rațiunii însă...
• Dacă tu ești așa, nu toți sunt ca tine! Aparențele sunt până la urmă doar aparențe!
• Fă cunoștință cu sacrificiul! Dar să nu uiți vreodată că prin dânsul, ceva se va pierde. Ai grijă să merite și precum un croitor, măsoară de zece ori și taie o singură dată! 
• De ce ți-e teamă nu scapi! Ai grijă însă ca teama să nu te orbească și să scapi din vedere lucrurile care sunt cu adevărat importante.
• Fără regrete! Dacă apuci să te lași măcinată de regret, în încercarea ta de a repara ceea ce ai stricat cândva sau de a face ceva ce nu ai făcut etc. ajungi să exiști fără să trăiești măcar puțin...
• Nu te compromite pentru nimeni și nimic! Ai toate atuurile necesare pentru a reuși și fără să te „murdărești”!
• O viață trăită de unul singur e un blestem! Tu nu ești singură -și nici nu cred că vei fi vreodată-!
• Dacă inima spune „nu”, să nu o forțezi să spună „da”! Va veni o vreme când îți vei dori să o fi ascultat!
• Visează cu ochii deschiși și când te îndrăgostești de vis, transformă-l în realitate! Eu știu că vei reuși!
• Iubește până peste cap! Chiar și atunci când știi că nu iubești pe cine trebuie! Până la urmă, cea mai dulce suferință e cea a iubirii!
• Poți face oamenii să spună ca tine! Dar dacă fac asta, sunt prea slabi... Lasă-i!
• Ei spun că iubirea există! Eu spun„poate”... Tu să nu spui vreodată ca mine, ci mereu ca ei! 
• Deschide ochii! Adevărul este mereu ascuns sub privirea ta. Trebuie doar să îți dorești să-l vezi!
• Lasă de la tine, dar ai grijă să nu fii tu cadavrul pe care calcă alții pentru reușita lor! Doar tu ai dreptul să te faci să suferi; tu ești singurul tău stăpân.
• O lacrimă îți face chipul să strălucească! Dar strălucirea atinge paroxismul doar dacă lacrimile s-au născut în urma unei iubiri sau a unui zâmbet..
• Timpul vindecă rănile. Cele care nu se vindecă nici în timp, vor fi singurele care-și vor fi meritat durerea.
• Cei care uita, cer să fie uitați! Învață asta, dar îți spun din experiență: nu e deloc ușor...
• Învață să nu crezi în oameni atât de mult. Ei sunt primii care te vor vinde pentru fericirea lor.
• Buzele sunt de o frumusețe cruntă! Nu le lăsa să se îmbrace în cuvinte grele fiindcă știi și tu cât de mult dor cuvintele...
• Dacă se întâmplă să cazi, să încerci să te ridici cât mai repede și niciodată fără să zâmbești! Dacă ai fost împinsă însă...mai zăbovește puțin la pământ și așează pământul pentru cei ce te-au împins. Roata se întoarce mereu!
• Dacă ai greșit, cere-ți iertare! Dar nu-ți răni orgoliul decât pentru cei ce merită!
• Dacă tu îl/o/îi cunoști, nu înseamnă că e reciproc! Nici nu îți poți imagina cât de reale sunt cuvintele astea...
• Dacă îți e dor, sună! Iar dacă nu reușești, cere ajutorul! Nu am de gând să intru în pământ prea devreme și cine știe..poate și de acolo aș putea face ceva...

     Ar mai fi multe de zis, dar cum nu e ultimul tău an de viață, mai păstrez câte ceva și pentru anii viitori. De tine depinde însă totul. Eu știu cum sunt! Pe tine abia te descopăr... Dar dacă nu mă iei cu tine în drumul tău, se prea poate să nu reușesc să te ajung din urmă și într-un final, am să renunț. Tu știi că în fiecare cuvânt am ascuns un sentiment, un alt gând, o emoție. Poate nu vei înțelege totul acum. Să nu mă pui să îți explic! Dacă aș fi știut că nu vei înțelege atunci când va veni timpul..nu ți-aș mai fi scris aceste rânduri. Îmi pare rău! Și sensul acestor ultime trei cuvinte le vei înțelege mai târziu...

    La mulți ani, draga mea! Să ai mereu privirea caldă și senină ca cerul în mijlocul verii. Să-ți păstrezi mintea limpede și calmă chiar dacă în jur sunt nori de furtună, iar sufletul să-ți fie puternic și inima mereu tânără și veșnic îndrăgostită! Să nu duci lipsă de hrană pentru trup, suflet și minte! Să descoperi fericirea și să te înfrupți mereu din ea ca dintr-o ultimă speranță înainte de marele final. Să ai grijă mereu de ceea ce contează!

     Cu drag, 

                E.

     P.S. Citește. gândește-te și uită că ai citit vreodată! Adu-ți însă aminte ori de câte ori simți nevoia! Eu am uitat deja că ți-am scris!