Eu am pierdut

Eu am pierdut în jocul cu iubirea

Și anii mi-au adus doar lacrimi care

Mi-au tulburat de-atâtea ori privirea

În drumul lung spre pace și uitare.

Eu am pierdut și m-a durut o viață,

Chiar dacă am zâmbit în fața ta.

Sunt clipe care multe te învață,

Sunt clipe ce se pierd în urma mea.

Eu am pierdut și am crezut că poate

În alte zile și eu voi câștiga.

Sunt amintiri acum ce nu vor fi uitate.

Dar spre trecut eu nu voi alerga.

Eu am pierdut. Speranța e la tine!

Să știi să lupți, dar și să pierzi să știi...

Eu am pierdut. Tu să nu faci ca mine!

Alege-ți drumul tău. Pe-al meu să nu mai vii! 

Scântei

Iubita mea, scumpă femeie, 

Îți dau, cu drag, un sfat acum:

Să nu te-aprinzi dintr-o scânteie,

Că vei rămâne numai scrum.

Și nici în vorbe să nu crezi,

Chiar de-ți vor fi cumva șoptite,

Că vor rămâne amintiri

Ca umbrele ce-s adormite.

Și-ți spun, fiindcă te știu naivă,

Că visele devin coșmar;

Te poart-agale în derivă

Și te aruncă pe un mal.

Iubita mea, scumpă femeie,

Îți scriu chiar dacă ți-am mai scris,

Că m-am apris dintr-o scânteie

Ce m-a ucis până s-a stins.

Și-aș vrea ca tu să mă asculți,

Chiar dacă pare doar un gând,

Fiindcă vei vrea cândva să uiți,

Și-or curge lacrimi încercând.

Nu-ți lăsa pradă tinerețea,

Nici sufletul să nu ți-l vinzi,

Că mulți vânează frumusețea

Și prea puțini vor să o prinzi.

Iubita mea, dragă femeie, 

Tu de scântei să te ferești,

Fiindcă te știu și n-ai idee

Cât doare când doar tu iubești.

Iubită mare...

Te-am regăsit, iubită mare,

Exact așa cum te-am lăsat...

Pierdută ești în departare...

Te simt în suflet...apăsat...

Eu m-am întors acum la tine

Și ești ca sufletu-mi pierdut

Și-mi semeni mult; îmi semeni bine.

Ai valuri reci și-un cald sărut.

Și valurile-ți spală țărmul

De lumea ce l-a murdărit

Și ești nervoasă, îți cânți dorul

De ce a fost și ce-ai iubit.

Așa mă simt și eu...Nebună!

Că nu mai știu nici cine sunt

Și îmi lipsește acea mână

Ce mângâia cândva...demult.

Rămâi și-ți cântă nebunia

Și strigă și iubirea mea

Și-ți varsă peste zări mânia

Și redă-mi, astăzi, liniștea.

Pierdut

Te caut și nu te găsesc și nici nu știu de tine.

Când te-ai pierdut, când ai plecat, când ai uitat de mine?

Și visul când l-ai dat uitării și cum de nu ai mai luptat,

Ci te-ai lăsat pradă ușoară pe acel drum întunecat...

Nici zâmbetu-ți nu e pe buze și ochii vii acum s-au stins.

Te-ai transformat în piatra rece și ești acum de neatins.

Mă sperii și îmi este teamă că ai s-alegi un drum greșit,

Că o să-ți pierzi și amintirea și inima-ți ce am iubit.

Ți-aș cere să te-ntorci acasă, dar de acolo ai plecat

Că îți curgeau prea multe lacrimi și chipul îți era pătat.

Îți înțeleg cumva durerea și știu că te-au îngenuncheat

Durerile și neputiința pe care le-ai tot adunat.

Și ai iubit atât de tare...însă iubire n-ai primit..

Te doare sufletul..te doare... De-aceea poate ai fugit.

Când nu ți-au mai rămas prea multe, te rog să-ncerci să-ți amintești

C-aveai cândva mii de motive să lupți, să fii și să trăiești.

Fără sens

Nici nu aș ști ce să îți spun...
Mă-ntrebi și nu am un răspuns.
Nu mai sunt omul cald și bun.
Sau poate e prea bine-ascuns.

Am lăsat timpul să decidă. 
Nu știu nici azi ce a decis.
Speranța poate s-o ucidă.
Pe mine nu m-ar fi atins.

Mi-e teamă că n-au sens acestea.
Nimic nu pare a avea. 
Nici nu mai știu ce simte ea.
Și nici nu știu măcar ce-ar vrea,

Nu sunt cuvinte de-nțeles.
Și nici măcar de ascultat.
Sunt simple vorbe fără sens,
Când timpul, primul, a trădat.

Cum? Cum...

Cum să răspunzi unei chemări,

Ce se aude-n depărtări,

Dar tu n-o poți ajunge?

Și cum să fii în locu-n care

Nu e nimic ceea ce pare,

Fără să știi ce ești?

Cum să te-nchini fără regret

În fața lucrului incert

Ce mâine te ucide?

Cum să arunci un lucru bun

De parcă ai gândi nebun

Când e parte din tine?

Și cum și cum te-am întrebat,

Răspunsul tot nu l-am aflat

Și nici nu cred ca vine.

Doar o siluetă

Nu știu ce ești, de unde vii,

Cât ai de gând să stai în lume,

Nu știu ce crezi și nici ce știi,

Nu știu nici care-i al tău nume.

Dar te-am văzut pășind agale

Și-n urma ta am mers și eu

Fiindcă mergeai ca pe petale

Încet, suav însă nu greu.

Și trupul tău părea că spune

Acea poveste ce-o știam

Cu un copil pierdut în lume

Ce-l căutam și nu-l găseam.

Dar tu avei să dărâmi zidul,

Și să găsești ce se pierduse

Și să rescrii cu grijă rândul

Poveștii ce de mult se duse.

În urma ta plutea parfumul,

Atât de fin, curat și dulce

Încât părea că însuși drumul

Te va urma oriund-te-ai duce.

Și peste umăr m-ai privit

Când m-ai simțit în urma ta.

Nu m-ai certat  ci mi-ai zâmbit

Spunându-mi parcă-a te urma.

Știai că-mi vei rămâne-n minte 

Știai că m-ai schimbat cumva,

Știai fără s-auzi cuvinte

Știai că nu vei fi a mea.

Și cum ai apărut de-odată, 

Tot într-o clipă te-am pierdut.

Mi-ai zdruncinat ființa toată,

Și-n urma ta, am rămas mut.

Acum ești doar o siluetă

În urma căreia am mers.

Dar amintirea ta e certă

Și te așez în orice vers.

Așa cum mai vedeam

Nici nu mai sunt ce-am fost cândva,
Nici visul nu mai e așa,
Așa cum îl visam.

Nici aripi nu mai am să zbor,
Nici lacrimi pentr-un dulce dor
Așa cum mai aveam.

Nici oamenii nu sunt ce-au fost
Nici zâmbetele nu au rost,
Așa cum chiar de credeam.

Nici timpul nu mai trece greu,
Nici soare nu mai e mereu
Așa cum îmi doream.

Nici nu mai e dreptatea bună,
Nici clipele nu se adună
Așa cum le-adunam.

Nici ochii nu-mi mai strălucesc,
Nici vorbele nu mai vorbesc
Așa cum le vorbeam.

Nici cerul nu mai e senin,
Nici chinul  nu mai este chin
Așa cum îl știam.

Nici nu mai e nimic în noi
Nici nu iubim cum iubeați voi
Așa cum mai credeam.

Nici nu mai știm unde-am ajuns
Nici nu știm ce-ar mai fi de spus
Așa cum mai spuneam.

Nici nu mai știm ce vrem acum,
Nici nu știm de-i drumul drum
Așa cum îl știam.

Și nici noi nu suntem ce-am fost,
Ci simple umbre fără rost
Așa cum mai vedeam.