E adevărat! Ne dăm seama de importanța unor lucruri abia când le-am pierdut. Și am lăsat în urmă atât de multe... Am pășit spre înainte și nu ne-am mulțumit doar cu mersul, ci am alergat frenetici crezând că vom descoperi fericirea. Acum ne-am oprit pentru câteva clipe. Ne-am dat seama că am lăsat în urmă o parte din noi, poate chiar cea mai frumoasă parte... Îndrumați de ambiție, orgolii prea mari, credințe în ireal, iluzii crude, am ajuns nicăieri plecând de undeva. Și-am vrea să ne întoarcem, să prețuim totul ce era ascuns sub imaginea nimicului, dar e mult prea târziu.
Îmi e dor și recunosc asta. Nu în fața lumii, ci în fața mea, fiindcă eu sunt singura care știe ce a pierdut și singura care regretă acum. Îmi e dor de oamenii alături de care ziua se transforma în noapte în câteva clipe și drumurile nu erau vreodată prea lungi ci numai bune de luat la pas, de oamenii care îmi puneau mereu zâmbetul pe chip. Găsesc acum frânturi din ei în cei ce mă înconjoară fiindcă, fără să vreau, îi caut cu o obsesie lipsită de margini. I-am pierdut, pe unii iremediabil și odată cu plecarea lor, am pierdut o parte din mine. Mi-e dor de nopțile în care respiram aerul rece și nu fumul de țigară dintr-o cafenea, vedeam cerul și-mi puneam dorințe la stele căzătoare, povesteam și ne amuzam de la nimicuri. Mi-e dor...
Mă cuprinde un frumos sentiment când privesc în urmă și-mi mângâi sufletul cu amintirea clipelor ce nu mai sunt. Deși nu e chiar simplu de admis, în final, ne rămân doar amintiri.
