Ți-ai așezat chipul în palme
Și te ascunzi de-a lor privire.
O fi pierdut, sau poate doarme
Acel destin cu fericire.
Și pe pământ ți-ai întins trupul
Și pari că-i ceri să te primească,
Dar nu ți s-a scurs încă timpul
Și nu-i nimic să îl oprească.
Și nu-ți cunoaște suferința
Nici marea, cerul, nici pământul,
Că ți-ai ascuns chiar și dorința
Să n-o mai poarte nici chiar vântul.
Nu-i nimeni să te înțeleagă
Când suferi în tăcere vie,
Și ești bucăți, deși întreagă
Când tot ce-a fost n-o să mai fie.
Și te privesc din depărtare
Cum te topești și-ți plângi iubirea.
Și te ridici, dar tot te doare
Și-ngenunchezi cu fericirea.
Ești un tablou al suferinței
În care tu, femeie, una,
Ai căzut pradă umilinței
De-a fi pe jos și nu cu Luna.
